Constituirea Jandarmeriei s-a datorat, iniţial, nevoilor de apărare a drumurilor, a ordinii şi liniştii publice în localităţile rurale, în oraşe existând poliţie. Acestei prime şi unice atribuţii i s-au adăugat şi altele, în funcţie de nevoile societăţii.
          Momentul care marchează întemeierea Jandarmeriei Române este 3 aprilie 1850, când domnitorul Grigore Alexandru Ghica aprobă actul juridic „Legiuirea pentru reformarea Corpului Slujitorilor în Corp de Jandarmi” precizându-i principiile de organizare şi funcţionare. La art. 1 se preciza că scopul reformării Corpului de Slujitori a fost întemeierea unei instituţii puternice pentru asigurarea ordinii interne, „după pilda altor state”.
          Pentru punerea în aplicare a prevederilor „Legiuirii pentru reformarea Corpului Slujitorilor în Corp de Jandarmi” au fost elaborate „Ofisul domnesc şi Instrucţiunile obşteşti pentru Slujba Jandarmeriei în Principatul Moldovei” din 25 iulie 1850. Aceste acte normative aveau să-şi pună o amprentă modernă asupra Jandarmeriei, ce urma să devină principala structură militară de ordine publică, intermediară între poliţie şi armată, cu ambele având strânse legături de colaborare.
          După Războiul de Independenţă din 1877-1878, întreg sistemul militar, administrativ şi de menţinere a ordinii interne a fost reorganizat. S-au îmbunătăţit structurile de bază ale statului român modern, printre ele o atenţie deosebită acordându-se Jandarmeriei. Necesitatea unei forţe specializate, puternice, care avea drept misiuni principale paza şi ordinea de stat, asigurarea liniştii şi libertăţii cetăţeanului, protecţia proprietăţii, precum şi modul de aplicare şi respectare a legilor ţării, a determinat intensificarea acţiunilor factorilor de conducere politică şi militară pentru elaborarea unei legi de organizare a Jandarmeriei rurale.
          O primă încercare pentru elaborarea unei legi de organizare a Jandarmeriei rurale are loc în anul 1885, când generalul Radu Mihail, prefectul Poliţiei Capitalei, a fost însărcinat cu redactarea unui proiect de lege dar, din cauza divergenţelor de opinie dintre partidele politice, nu s-a concretizat.
          Ulterior, în mai 1887 este reluată această problemă de către I.C. Brătianu, cu ocazia prezentării expunerii de motive la Legea Comunală, argumentând că „gendarmeria comunală rurală va fi mai bună decât poliţia rurală de până acum”. Acesta preciza că „este absolut necesară organizarea unei Jandarmerii comunale, încadrată cu oameni din serviciul public asimilaţi militarilor în activitate”.
          Meritul principal pentru deplina clarificare a rolului, locului şi organizării Jandarmeriei rurale îi revine guvernului conservator condus de Lascăr Catargiu care a elaborat şi a prezentat spre dezbatere Parlamentului României, în ianuarie-februarie 1863, proiectul „Legii asupra Gendarmeriei rurale”. Proiectul de lege a fost adoptat de Adunarea Deputaţilor cu 52 de voturi pentru şi 22 contra, iar în şedinţa Senatului Proiectul a fost votat în unanimitate de voturi – 49 de voturi.
          „Legea asupra Gendarmeriei rurale” a fost promulgată la 1 septembrie 1893 şi a reprezentat actul de naştere al Jandarmeriei moderne. Funcţionarea ei era reglementată prin „Regulamentul de aplicaţiune al Legii asupra Gendarmeriei rurale” din 29 septembrie 1893.
          La art. 1 din Lege se preciza rolul acestei instituţii: „Se instituie pentru toată întinderea regatului un corp de Gendarmerie rurală menit a veghea, în comunele rurale, la siguranţa publică, la menţinerea ordinii şi executarea legilor. Îndeosebi Gendarmeria este însărcinată cu paza căilor de comunicaţie. O supraveghere neîntreruptă şi o acţiune preventivă constituie esenţa serviciului său”.
          Jandarmeria rurală era o instituţie militară, componentă a Ministerului de Interne, care în funcţie de specificul atribuţiilor prevăzute în lege, depindea de mai multe ministere: de Ministerul de Interne pentru asigurarea ordinii şi siguranţei publice; de Ministerul de Justiţie şi Ministerul Public ca agenţi şi ofiţeri de poliţie judiciară; de Ministerul de Război în probleme de comandament şi instrucţie militară.
          Pentru acoperirea cheltuielilor necesare funcţionării, s-a stabilit prin lege următoarea repartiţie: cheltuieli pentru soldele şi indemnizaţiile ofiţerilor, subofiţerilor şi trupei de la judeţe şi plase erau prevăzute în bugetul anual al Ministerului de Interne, iar ale celor de la posturile de jandarmi erau repartizate în sarcina consiliilor comunale.
          Interesant este faptul că toate cadrele din trupele de jandarmi trebuiau să provină din armata activă. Militarii erau recrutaţi numai dintre cei care aveau cunoştiţă de carte, minim 3 clase, ştiau să scrie şi să socotească, aveau o înălţime de minim 1,65 m şi o înfăţişare plăcută.
          La încadrarea în Jandarmeria rurală jandarmii, indiferent de grad, depuneau jurământul care avea următoarea formulare „Jur credinţă M.S. Regelui, de a ne supune capilor mei, în tot ceea ce privesc serviciul la care sunt chemat şi de a întrebuinţa, în exerciţiul funcţiunii mele, puterea ce-mi este dată numai pentru menţinerea ordinii şi siguranţei publice şi îndeplinirea legilor”.
          Jandarmeria s-a creat ca instituţie în 1850, cu organizare şi misiuni preponderent militare. La 1 septembrie 1893, legiuitorii s-au străduit să păstreze caracteristicile militare (organizare, disciplină, selecţia cadrelor, pregătirea militară, dotare) şi să le insereze într-o structură de menţinere a ordinii interne pe ansamblul teritoriului ţării, în mediul rural, unde trăia aproape 80% din populaţia României.
          În 1896 se modifică peste 30 de articole din Lege, fapt ce va determina schimbarea în totalitate a structurii Jandarmeriei.
          Una dintre cele mai importante modificări o constituie renunţarea la jandarmii pedeştri şi încadrarea întregii jandarmerii rurale numai cu jandarmi călare, devenind astfel mai mobilă şi mai operativă.
          Greutăţile întâmpinate de insuficientele resurse financiare alocate va găsi Jandarmeria rurală, după 10 ani de organizări şi reorganizări, într-o situaţie foarte grea. Concret, înlocuirea jandarmilor pedeştri cu jandarmi călare a necesitat costuri foarte mari datorate cheltuielilor pentru achiziţionarea cailor, construirea grajdurilor, întreţinerea cailor şi pregătirea călăreţilor. În final, printr-o nouă lege adoptată la 29 iunie 1899, cu mici excepţii, se revine la legea din 1 septembrie 1893.
          Tulburările sociale sângeroase din anul 1907 au şocat profund societatea românească şi au pus într-o situaţie foarte grea atât instituţiile politice cât şi pe cele de menţinere a ordinii publice.
          Prin „Regulamentul de aplicare al Legii Jandarmeriei rurale” din 24 martie 1908 s-au produs schimbări majore în concepţia privind locul şi rolul Jandarmeriei rurale în cadrul sistemului de apărare, siguranţă naţională şi ordine publică.
          La art. 1 din regulament se precizează „Jandarmeria este instituţia creată pentru a veghea în comunele rurale la siguranţa publică, la menţinerea ordinii şi executarea legilor. O supraveghere activă, neîntreruptă şi preventivă constituie principalele ei îndatoriri”.
          Un element de noutate şi modernitate l-a constituit crearea unei companii mobile de sergenţi majori, cu un efectiv de 200 de jandarmi, pusă la dispoziţia Inspectoratului General al Jandarmeriei pentru ca, la nevoie, să fie întrebuinţată în orice zonă din ţară.
          Interesant de relevat, este atenţia acordată pregătirii cadrelor, prin precizarea din „Regulamentul de aplicare al Legii Jandarmeriei rurale” pentru crearea primei Şcoli pentru jandarmi rurali. Se produc modificări calitative în recrutarea jandarmilor, ţintindu-se către o profesionalizare totală.
          Un articol nou se referă la problemele de mobilizare pentru jandarmerie „În caz de mobilizare, fiecare circumscripţie de jandarmi va mobiliza o companie de jandarmi rurali pedeştri şi un detaşament de jandarmi călări, care vor intra în ordinea de bătaie a armatei de operaţiune”.
          Beneficiind de o jandarmerie cu un nivel corespunzător standardelor de calitate din Europa, statul român a putut să garanteze ordinea internă şi să utilizeze jandarmeria în multiple misiuni în războiul de reîntregire din 1916-1919.
          Prin Decretul regal nr. 1198 din 1 iunie 1918 a fost modificată Legea de organizare a jandarmeriei rurale.
          O primă modificare o constituie schimbarea titulaturii „Jandarmeria rurală” cu „Corpul Jandarmeriei” căruia îi sunt precizate următoarele atribuţii: „a veghea în comunele rurale la siguranţa publică, la menţinerea ordinii, la executarea legilor. O supraveghere activă, neîntreruptă şi o acţiune preventivă şi represivă constituie principalele ei îndatoriri”. Astfel, jandarmeriei i s-a acordat dreptul de a folosi forţa pentru a reprima orice încercare de tulburare a ordinii publice.
          Corpul Jandarmeriei făcea parte integrantă din armată, iar dispoziţiile generale ale regulilor şi regulamentelor militare îi sunt aplicabile, cu excepţia atribuţiilor pe linia siguranţei publice când se afla sub ordinele ministerelor de interne şi justiţiei. În anul 1929 au fost adoptate mai multe acte normative: „Legea nr. 912 din 23 martie 1929 privind organizarea Jandarmeriei rurale”, „Legea Statutului Jandarmeriei rurale din 20 iulie 1929” şi „Regulamentul legii şi statutului Jandarmeriei rurale”.
          Un element nou îl reprezintă organizarea Jandarmeriei rurale într-un Inspectorat General care avea în compunere formaţiuni, servicii şi şcoli.
          Sistemul de pregătire al cadrelor a suferit modificări substanţiale. Astfel, niciun ofiţer din jandarmeria rurală nu putea îndeplini o funcţie în acel corp, dacă nu a absolvit cursurile Şcolii de ofiţeri jandarmi şi nu a fost confirmat şi publicat în anuar.
          În 1939 a fost elaborată o nouă lege de organizare şi funcţionare, pentru îmbunătăţirea funcţionării Jandarmeriei atât pe timp de pace cât şi la război. Legea nu a impus Jandarmeriei misiuni noi comparativ cu Legea din 1929, doar că se specifica că executarea acestora se efectua atât pe timp de pace cât şi pe timp de război.
          Confruntat cu noile ameninţări şi pericole interne şi externe din vara anului 1940, regele Carol al II-lea în încercarea de contracarare a acestora a considerat necesar să reunească eforturile instituţiilor abilitate să vegheze la apărarea ordinii publice şi a siguranţei naţionale. Astfel, la 12 iulie 1940, prin Decretul Lege nr. 2370, se unesc Direcţia Generală a Poliţiei şi Siguranţei, Corpul Jandarmilor şi Prefectura Poliţiei Capitalei într-o Direcţie Generală a Poliţiei şi Siguranţei Statului. După abdicarea regelui Carol al II-lea în favoarea fiului său, Mihai I, pachetul de acte normative din 1929 este repus în drepturi.
          În perioada participării Jandarmeriei Române la cel de-al doilea război mondial (1841-1945) sunt de remarcat două momente. Primul îl constituie adoptarea „Regulamentului asupra serviciului poliţienesc pe teritoriul rural” (1941) care aduce completări la Regulamentul de aplicare a Legii de organizare a Jandarmeriei din martie 1929 privind normele generale şi speciale pentru executarea atribuţiilor sale.
          Cel de-al doilea moment se produce în condiţiile angajării României în campania din Est, când s-a dovedit că multe din prevederile Legii de organizare a Jandarmeriei din 1929 erau depăşite, fapt ce a determinat factorii de decizie politică şi militară să elaboreze un nou act legislativ, „Decretul Lege nr. 264 din 23 aprilie 1943 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei”.
          După încheierea celui de-al doilea război mondial, în contextul transformărilor la care au fost supuse toate instituţiile statului, a avut loc o epurare masivă a aparatului jandarmeriei, introducerea controlului politic şi adoptarea de acte normative care vizau locul, rolul şi misiunile acesteia în cadrul regimului comunist, iar în final desfiinţarea acesteia.
          În baza „Decretului nr. 163 din 1949”, „Instrucţiunii nr. 12100 din 1949” şi „Ordinului Secretarului General pentru trupe M.A.I. nr. 100052 din 23 ianuarie 1949” Inspectoratul General al Jandarmeriei se desfiinţează, practic de la această dată structurile sale au fost transformate în Miliţia Populară din mediul rural (fosta Jandarmerie rurală) şi Trupe de Securitate (o parte cu misiuni de pază şi apărare iar altele cu misiuni de intervenţie).
          Această retrospectivă istorică permite în final câteva sublinieri: în mod concret, jandarmeria s-a creat la 3 aprilie 1850. Legea Jandarmeriei rurale de la 1 septembrie 1893 a dat armei noastre o personalitate distinctă în stat şi o structură modernă, în acord cu evoluţia societăţii româneşti din acea vreme. Până la desfiinţare, jandarmeria a fost abilitată cu trei mari grupe de atribuţii: poliţie rurală, protecţia obiectivelor de importanţă deosebită şi intervenţie pentru apărarea ordinii publice. În războaiele purtate de România, Jandarmeria a avut o prestaţie remarcabilă. Ca forţă publică organizată pe principii militare, Jandarmeria se situează în punctul de legătură dintre societatea civilă şi societatea militară.

ALEXE ILEANA - ofiţer specialist, consilier juridic

Bibliografie:
          - Gl. Mr. Dr. Costică Silion, Col. Dr. Stelian Gudacu, „Renaşterea Jandarmeriei Române”, editura Muntenia Constanţa, 2007;
          - Bunoaica Ion, „Jandarmeria română – tradiţii şi perspective”, editura „Semne ‘94”;
          - Gen. maior Mihalache Vasile, Col. (r) Suciu Ioan, „Jandarmeria română 1850-1949, Pagini dintr-o istorie nescrisă”, editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1993;
          - Gl.d.dr. Anghel Andreescu, Col.dr. Octavian Burcin, Col.drd. Neculai Munteanu, Cpt. Viorel Andronie, Istoria Jandarmeriei Române, editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 2000;
          - Gl.c.a.dr. Tudor Cearapin, Gl.d.dr. George Seriţan, Col.(r).dr. Octavian Burcin, Col.dr. Ţuţu Pişleag, Col.drd. Daniel Georgescu, Istoria Jandarmeriei Române, editura Bren, Bucureşti, 2004.