Motto: “Nu este suficient să posezi cunoştinţe,
trebuie să ştii să şi le aplici.” (Goethe)

          Stilul de conducere este dependent şi de gradul de înţelegere de către şef a funcţiei pe care o îndeplineşte motivaţia în procesul muncii.
          Pentru ca subordonaţii să ajungă la un randament optim, comandanţii trebuie să folosească în mod raţional întreaga gamă de mijloace şi posibilităţi motivaţionale care îi stau la dispoziţie. Aprecierea pozitivă pe care comandantul o exprimă la momentul potrivit, pe merit, are un rol stimulativ şi, implicit, motivaţional.
          În aceeaşi măsură, un bun comandant se preocupă să asigure o comunicare directă şi constantă între el şi subordonaţii săi, nu numai în cadrul organizatoric, ci şi în alte împrejurări mai puţin formale.
          Prin urmare, în actul de comandă, munca de convingere, de motivare îşi are locul său bine precizat. Avem de-a face cu oameni, fiecare dispunând de o anumită capacitate de înţelegere, experienţă, disponibilităţi. Iată de ce în structura stilului de conducere una din componentele de bază este şi cea care vizează capacitatea comandantului de a motiva indivizii şi colectivităţile în acţiune, de a determina angajarea lor oportună şi cu întregul potenţial pentru că acţiunea puternic motivată determină un efort conştient, susţinut, în timp ce o activitate slab motivată se va afla adesea sub semnul incertitudinii.
          Problematica motivaţiei are ca punct de plecare constatarea empirică a faptului că orice comportament uman este direcţionat din interior, indiferent dacă este vorba de o acţiune sau gândire. La baza conduitei individului se află un an-samblu de mobiluri care susţin realizarea comportamentului său. Pornind de la această premisă, motivaţia a fost identificată cu „de ce-ul” comportamental, aria de investigaţie cuprinzând studierea şi cercetarea factorilor determinanţi ai activităţii umane în vederea explicării proceselor care stau la baza acţiunilor individuale. Aceste procese determinante au fost grupate în trei mari categorii:
               • factori aparţinând mediului;
               • nevoi interne, instincte, sentimente, emoţii, dorinţe, aspiraţii;
               • trebuinţe conştiente sau inconştiente.
          Motivaţia a fost definită de către Atkinson ca „influenţele imediate ale direcţiei, vigorii şi persistenţei unei acţiuni”, iar de către Vroom ca „un proces ce guvernează alegerile făcute de o persoană, dintre formele alternative de activitate voluntară”.
          Psihologia demonstrează că motivaţia este o pârghie importantă în procesul autoreglării individului, o forţă motrice a întregii sale dezvoltări psihice. Motivaţia reprezintă un “ansamblu de factori sau imbolduri care declanşează, energizează, menţin şi direcţionează acţiunile sau comportamentele unei persoane”. Astfel, selectarea şi asimilarea, ca şi sedimentarea influenţelor externe se vor produce dependent de structurile motivaţionale ale omului.
          Există tipuri extrem de diferite de motivaţii, ca structură şi funcţionalitate, complexitate şi rol, cum ar fi:
               • trebuinţele – structura motivaţională fundamentală a personalităţii, forţa motrice cea mai puternică, reflectând pregnant echilibrul biopsihosocial al omului în condiţiile multiplelor solicitări ale mediului extern;
               • motivele – constituie reactualizarea şi transpunerea în plan subiectiv a stărilor de necesitate. Aşadar, motivul poate fi definit ca fiind mobilul care declanşează, susţine energic şi orientează acţiunea;
               • dorinţele – reprezintă o trebuinţă conştientizată, o stare emoţională îndreptată spre un anume obiect, material sau ideal;
               • aspiraţiile – tendinţa spre ideal, spre ceva dorit intens, aceasta depinzând de o sumă de factori precum modelul adoptat, dimensiunea cunoaşterii de sine, experienţa individuală;
               • interesele – reprezintă orientarea selectivă, relativ stabilă şi activă, spre anumite domenii de activitate;
               • convingerea – idee adânc implementată în structura personalităţii, puternic trăită afectiv, care impulsionează spre acţiune;
               • idealurile – proiecţia individului în sisteme de imagini şi idei care îi orientează întreaga existenţă, fiind determinat de modelul de personalitate umană, etică, estetică şi socială adoptat de către individ sau colectivitate, valoare supremă spre care tinde;
               • concepţia despre lume şi viaţă – constituie o formaţiune motivaţională cognitiv- valorică, de maximă generalitate, ce cuprinde ansamblul părerilor, ideilor, teoriilor despre om, natură, societate.
          Printre funcţiile motivaţiei puse adesea în evidenţă în lucrările de referinţă enumerăm:
               • funcţia de activare internă difuză şi de semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau psihologic. În această fază, apare starea de necesitate, dar care nu declanşează încă acţiunea. De obicei, această funcţie este specifică trebuinţelor care au o dinamică deosebită: debutează cu o alertă internă, continuă cu o agitaţie crescândă, ajungând chiar la stări de mare încordare internă, pentru a se finaliza prin satisfacerea lor.
               • funcţia de mobil sau de factor declanşator al acţiunilor efective. H. Pieron defineşte acest motiv ca “mobilul ce alege dintre deprinderile existente pe cea care va fi actualizată”.
               • funcţia de autoreglare a conduitei, prin care se imprimă conduitei un caracter activ şi selectiv. Eficienţa reglatoare a motivaţiei este dependentă, în egală măsură, de energizare şi de direcţionare.
          Esenţial pentru motivaţie este faptul că ea instigă, impulsionează, declanşează acţiunea, iar aceasta influenţează însăşi baza motivaţională şi dinamica ei.
          Forme ale motivaţiei:
               - Motivaţia pozitivă / motivaţia negativă
               - Motivaţia intrinsecă / motivaţia extrinsecă
               - Motivaţia cognitivă / motivaţia afectivă

          1. Motivaţia pozitivă şi motivaţia negativă.Prima este produsă de stimulările pozitive (lauda, încurajarea) şi se soldează cu efecte benefice asupra activităţii sau relaţiilor interumane, cum ar fi angajarea în desfăşurarea activităţilor, preferinţa faţă de anumite persoane. Cea de-a doua este produsă de folosirea unor stimuli aversivi (blamarea, pedepsirea, ameninţarea) şi se asociază cu efecte de abţinere, evitare.

          2. Motivaţia intrinsecă (interioară) şi motivaţia extrinsecă (exterioară). Vorbim despre existenţa unei motivaţii intrinseci dacă sursa generatoare este solidară cu activitatea desfăşurată de subiect, specificul acesteia constând în satisfacerea ei prin însăşi îndeplinirea acelei acţiuni. Dacă sursa generatoare a motivaţiei este sugerată sau impusă, atunci avem de-a face cu o motivaţie extrinsecă, aceasta imprimând personalităţii trăsături negative precum egoismul, individualismul.

          3. Motivaţia cognitivă şi motivaţia afectivă. Prima îşi are originea în nevoia de a şti, de a cunoaşte, de a fi stimulat senzorial, în timp ce motivaţia afectivă este determinată de nevoia individului de a obţine aprobarea din partea altor persoane.
          Afectivitatea a fost definită ca “trăire a relaţiei subiect-obiect în funcţie de experienţa cognitivă, de starea psihică şi psihofiziologică în timpul relaţiei, de ambianţa în care se produce, de evenimentele înconjurătoare etc. Întotdeuna această trăire poate îmbrăca forma de bucurie, satisfacţie, plăcere, iubire etc. sau de tristeţe, insatisfacţie, ură.” Afectivitatea reprezintă unul din principalii lianţi ai vieţii sociale, iar în plan individual, constituie elementul de fond al tuturor proceselor şi activităţilor psihice. Nevoia de afecţiune reprezintă unul dintre cei mai importanţi factori motivaţionali, de care depinde în mare măsură dinamica activităţii individuale şi de grup. Specificul proceselor afective constă în faptul că, în cazul lor, omul reacţionează cu întreaga sa fiinţă. Afectivitatea este o trăire internă specifică fiecărui individ pentru că ea depinde de semnificaţia pe care acesta o acordă obiectului sau situaţiei care o determină. Ea apare ca o tensiune a întregului organism pentru că este trăită atât în plan organic, cât şi în plan psihic şi comportamental.
          În categoria proceselor afective, sunt cuprinse afectele, emoţiile, dispoziţiile, sentimentele şi pasiunile.
               • Afectele sunt procese afective care au un caracter elementar şi ţin mai mult de instincte. Ele sunt emoţii intense ce apar brusc, au o desfăşurare violentă şi provoacă modificări fiziologice şi corporale deosebite. Aşa sunt furia, panica, bucuria exagerată, groaza, spaima, accesele de râs sau de plâns nestăpânite etc..
               • Emoţiile reprezintă o stare afectivă provocată de o anumită situaţie sau de un obiect oarecare. Bucuria, simpatia, entuziasmul, tristeţea, antipatia, dispreţul, speranţa, plăcerea sau neplăcerea sunt emoţii pe care le trăieşte orice persoană.
               • Dispoziţiile sunt stări afective al căror obiect nu este întotdeuna cunoscut.
               • Sentimentele sunt mai intelectualizate şi trăite mai intens. Ca şi emoţiile, ele sunt foarte numeroase. Vom menţiona sentimentul succesului şi al insuccesului sau al eşecului.
               • Pasiunile sunt sentimente foarte puternice şi active.
          Mecanismele psihologice subiacente formării şi manifestării relaţiilor afective pot fi analizate din perspectiva mai multor teorii psihologice, fiecare evidenţiind o anumită faţetă a fenomenului, între acestea existând un raport de complementaritate.
          1. Psihanaliza este o primă bază teoretică pentru înţelegerea relaţiilor simpatetice, pornind de la un set de noţiuni specifice: libidou, identificare, sublimare, proiecţie, transfer ş.a. Şi în acest caz, libidoul este considerat o energie umană primară, de natură sexuală, care asigură substratul dinamic al tuturor sentimen-telor, comportamentelor şi relaţiilor subiecţilor cu ei înşişi şi cu alţii. Formarea şi dezvoltarea sistemelor relaţionale ale individului presupun o succesiune de etape care, în ordine ontogenetică, corespund stadiilor de decentrare afectivă a copilului, ca urmare a metamorfozelor libidoului, pe fondul apariţiei mecanismelor psihologice legate de identificare şi sublimare.
          2.Teoriile fenomenologice asupra preferinţelor afective pun accentul pe aspectul trăirii nemijlocite şi semnificării subiective a actului interpersonal. Astfel, în concepţia lui Max Scheler, preferinţa simpatetică este o dispoziţie înnăscută a subiectului, fără conotaţii sexuale, dar care fundamentează orice act social prin relaţiile interpersonale pe care le generează. Simpatia şi iubirea sunt predispoziţii sociale fundamentale, intuiţii axiologice apriorice, care pun în stare de comunicare două persoane, context în care predispoziţia se actualizează într-o experienţă interpersonală de comprehensiune reciprocă. În consecinţă, stările simpatetice presupun o înţelegere reciprocă a sentimentelor, fără ca acest lucru să însemne o fuziune emoţională. Participarea comprehensivă trebuie înţeleasă ca un proces interpsihologic, implicând atât o dimensiune intelectuală (înţelegerea şi interpretarea emoţiei „celuilalt”), cât şi una axiologică, de semnificare şi valorizare a trăirii emoţionale într-un anumit spaţiu cultural.
          3. Sociometria este o teorie fundamentată de J.L.Moreno (1954), care interpretează relaţiile preferenţiale ca raporturi interumane, cu funcţii sociogenetice şi sociodinamice. Preferinţa interpersonală, având un caracter strict afectiv, este rezultatul actualizării predispoziţiei simpatetice, specifică fiecărui subiect uman, putând îmbrăca următoarele forme: alegere, respingere, indiferenţă. Singura condiţie a realizării alegerii sociometrice o reprezintă întâlnirea, ca modalitate concretă de contact interpersonal şi punerea „faţă în faţă” a două sau mai multe persoane. Manifestarea preferinţelor interpersonale are loc în mod spontan şi creator, spontaneitatea având ca indicator viteza reactivităţii psihice, în timp ce creativitatea exprimă chiar conţinutul acestei reactivităţi.
          Relaţiile preferenţiale implică deci atât un proces de comunicare interpersonală, cât şi unul de co-orientare, în care fiecare dintre persoanele aflate în contact sunt alternativ sursă şi obiect de orientare pentru celelalte. Fiind mijlocite de un obiect, relaţiile interpersonale implică două dimensiuni principale:
               a) atracţia interpersonală;
               b) atitudinile faţă de diferitele obiecte care mijlocesc relaţiile interpersonale.
          Conţinutul psihologic al atracţiilor (faţă de persoane) şi atitudinilor (faţă de obiectele care mijlocesc relaţiile) are, în consecinţă, o dublă natură: afectivă şi perceptivă.
          Sistemele sociale, la toate nivelurile şi în toate formele lor de organizare, implică o reţea complexă de relaţii între persoane, grupuri, organizaţii şi instituţii, relaţii care reprezintă condiţia de fond a funcţionării respectivelor structuri. Astfel, în gândirea întemeietorului raţionalismului german, L.v.Weisse, societatea este o totalitate de relaţii interumane; distincţia între interuman şi social rezidă în deosebirea dintre eul personal (cu care ne naştem) şi eul social (dobândit în ontogeneză, prin socializare).
          Relaţiile interumane desemnează acele interacţiuni nemijlocite şi reciproce între persoane, în care există o implicare psihologică conştientă şi directă. Datorită caracterului nemijlocit, bilateral şi de impregnare psihologic-emoţională, relaţiile interumane se constituie ca o categorie distinctă şi fundamentală de relaţii sociale, cu manifestări şi influenţe la toate nivelurile existenţei sociale.
          • La nivel psihoindividual, relaţiile interumane se structurează ca expresie directă a unor factori psihici, prin intermediul cărora se organizează şi se desfăşoară interacţiunea partenerilor (factori cognitivi, afectivi, motivaţionali, caracteriali etc). Numeroase cercetări evidenţiază relaţia dintre echilibrul psihic, componenta axiologică a conduitelor şi performanţa individuală, pe de o parte, şi calitatea sistemului relaţional al subiectului, pe de altă parte.
          • La nivel psihosocial, relaţiile interumane reprezintă cadrul indispensabil al proceselor şi fenomenelor interacţionale care dau conţinut problematicii psihologiei sociale. Disfuncţiile majore din cadrul unui sistem relaţional conduc la apariţia alienării interpersonale, stare nocivă atât în plan individual, cât şi social. Strategiile de optimizare a performanţelor grupului şi organizaţiilor sociale trebuie să pornească întotdeauna de la identificarea şi corectarea disfuncţiilor apărute în planul relaţiilor interumane.
          • La nivel sociocultural, relaţiile interumane apar ca o infrastructură funcţională de care depind în mod esenţial dezvoltarea şi performanţa diferitelor subsisteme: economic, politic, educaţional, religios, juridic etc. În general, se apreciază că nu poate fi concepută dezvoltarea socială fără cultivarea unui sistem de relaţii interpersonale pozitive şi adecvate unor modele culturale care să valorizeze personalitatea umană.
          În structura relaţiilor interumane, putem identifica trei elemente principale: componenta socioafectivă, comunicaţională şi de influenţă. Nota dominantă a unei relaţii este dată de ponderea pe care aceste componente o deţin în configuraţia generală a interacţiunii.
          Relaţiile preferenţiale sunt o categorie principală de raporturi interpersonale:
               a) în care componenta afectiv-evaluativă deţine rolul determinant în raport cu celelalte componente;
               b) care au un caracter de trăire nemijlocită;
               c) care constituie elementele de fond ale vieţii personale, dar totodată şi elementele funcţionale bazale ale oricărui sistem social.
          Relaţiile preferenţiale pot fi apreciate printr-o serie de indicatori cu valoare operaţională: sensul orientării afective, profunzimea, persistenţa, dinamica şi simetria.
          • Sensul desemnează orientarea pozitivă sau negativă a sentimentelor unuia dintre parteneri în raport cu celălalt. Relaţiile preferenţiale se definesc într-un spaţiu bipolar al atracţiei - respingerii, simpatiei - antipatiei, implicând şi o stare afectivă neutră, de indiferenţă.
          • Profunzimea poate varia în cadrul unor limite largi, cu demarcaţii destul de incerte în afara unui cadru experimental riguros: stare zero, preferinţă superficială, intensă şi profundă, respectiv lipsă de contact afectiv, atracţie difuză, simpatie, prietenie, dragoste, pasiune.
          • Persistenţa evidenţiază durata în timp a relaţiei, aceasta putând varia între câteva ore şi foarte mulţi ani, însă de cele mai multe ori la niveluri de intensitate şi simetrie variabile în timp.
          • Fundamentarea denotă factorii de context individual şi psihosocial care au avut rolul determinant în iniţierea şi structurarea relaţiei în prima etapă, devenind ulterior elemente de fond ale acesteia; cei mai relevanţi în acest context sunt factorii individuali de natură cognitivă, afectivă, motivaţională şi atitudinală, pe de o parte, şi factorii de climat şi motivaţie socială, pe de altă parte. Dinamica preferinţelor afective presupune intervenţia şi a altor factori, dar cei care au avut rolul de amorsare îşi vor păstra o semnificaţie aparte.
          • Simetria relevă modalităţile diferenţiate ale celor doi parteneri de a se implica în relaţie, sub aspectul sensului preferinţei (pozitiv sau negativ), intensităţii sentimentelor, motivaţiilor implicate, satisfacţiilor trăite, dinamica relaţiei etc. Astfel, dacă sub aspectul sensului preferinţei relaţiile pot fi şi perfect simetrice (atracţie, respingere sau indiferenţă reciprocă), sub aspectul celorlalţi indicatori cercetările evidenţiază faptul că, într-o proporţie considerabilă, relaţiile preferenţiale au un caracter asimetric.
          Noţiunea centrală prin care se explică preferinţele interpersonale este cea de afinitate, care desemnează atracţia şi satisfacţia afectivă trăită de parteneri, în contextul întâlnirii lor. În general, prin afinitate se înţelege predispoziţia spontană de apropiere şi dezvoltare a unor relaţii afective pozitive şi privilegiate cu o anumită persoană. Mecanismul intim de constituire a afinităţilor se bazează în mare parte pe nevoile fundamental-umane de afiliere, afecţiune şi comunicare; acestea, prin natura lor, nu pot fi satisfăcute decât în formule diadice, singurele care le pot da consistenţă psihologică şi aceasta chiar la nivelul vieţii de grup, unde se manifestă şi alţi factori centripeţi de coeziune. Preferinţele interpersonale, respectiv afinităţile, nu se constituie exclusiv pe factori afectivi; pe lângă aceştia, intervin în mod semnificativ şi alţi factori cognitivi - evaluativi, motivaţionali şi axiologici. În iniţierea unei preferinţe interpersonale, oricare dintre factori poate avea un rol determinant, în funcţie de context; ulterior însă, aceştia se vor converti sau vor căpăta o conotaţie afectivă, astfel încât relaţia în ansamblul său va avea o accentuată dimensiune emoţională.
          În ceea ce priveşte interpsihologia afinităţilor, J. Maisonneuve, ca şi alţi psihologi, subliniază câteva aspecte deosebit de frapante care se degajă din numeroasele cercetări experimentale pe această temă:
          • Dificultăţile şi incertitudinile comunicării dintre oameni, cu efecte directe asupra relaţiilor afective dintre aceştia. Realizarea ajustărilor şi armonizărilor interpersonale apare ca un proces foarte dificil, diadele cu o existenţă îndelungată şi armonios constituite reprezentând mai puţin de 20% din cazuri. Cele mai multe dintre relaţii sunt instabile, dizarmonice prin asimetria implicării partenerilor şi echitatea „schimburilor” realizate.
          • Procesele dominante în dinamica aşteptărilor şi alegerilor au un caracter net autist şi narcisist. Prezumţiile de reciprocitate şi de similitudine, cu care avem tentaţia să operăm în cadrul relaţiilor noastre, sunt o simplă iluzie.
          • Există tendinţa de a-i idealiza pe cei pe care îi preferăm în raport cu cei care ne sunt indiferenţi. Evaluarea diferenţiată a celor din jur în funcţie de simpatiile sau antipatiile noastre afectează sensibil climatul de grup şi funcţionalitatea sistemului relaţional al fiecărei persoane, precum şi a grupurilor în general.
          • Componenta emoţională specifică relaţiilor preferenţiale afectează profund toate celelalte tipuri de relaţii interpersonale. Comunicarea, influenţa, coacţiunile şi orice formă de comportament interpersonal poartă amprenta „afinităţilor elective”, fapt care are un anumit potenţial perturbator în desfăşurarea acestora.

          CONCLUZII
          
          Din punct de vedere psihologic, echilibrul unei situaţii relaţionale depinde de gratificaţia afectivă obţinută de cele două persoane, în urma similitudinilor atitudinale faţă de obiectul impersonal care mediază relaţia, precum şi de echivalenţa schimburilor realizate de diferitele resurse puse în joc în cadrul relaţiei interpersonale.
 

PATRICIA BIELTZ - Ofiţer principal, psiholog
 

Bibliografie:
         • Gr.brig.dr. Andreescu, A. şi cpt. drd. Prună, Ş. (1999) –„Psihopedagogie militară”, Editura Timpolis, Timişoara;
         • Dr. Arădăvoaice G. şi Niţă L. (1996) – „Motivaţia şi motivarea în domeniul militar”, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti;
         • Buzărnescu, Ş. (1996) -„Sociologia opiniei publice”, EDP, Bucureşti;
         • Cristea, D. (2000) – „Tratat de psihologie socială”, Editura ProTransilvania, Bucuresti;
         • Goleman, D. (2001) –„Inteligenţa emoţională”, Editura Curtea Veche, Bucureşti;
         • Neculau, A. (1996) – „Psihologie socială-aspecte contemporane”, Editura Polirom, Iaşi.