|
1. Alexandru Ioan Cuza – repere biografice
Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie/1 aprilie 1820, în oraşul Bârlad
şi este descendent dintr-o veche familie moldoveană de cluceri, spătari, comisi, ispravnici.
După terminarea studiilor gimnaziale la Iaşi, unde a fost coleg cu Vasile
Alexandri. Al. I. Cuza a plecat în anul 1831 la Paris pentru a urma cursurile liceale,
unde a obţinut diploma de bacalaureat în litere. A frecventat un timp cursurile
Facultăţii de Drept şi a devenit membru al Societăţii economiştilor din Paris.
Reîntors în ţară, a intrat (15/27 septembrie 1837) cadet în cadrul armatei,
adică aspirant la gradul de ofiţer.
Părăsind în 1840 rândurile oştirii, Alexandru Ioan Cuza a ocupat din 1842
până în 1845 funcţia de preşedinte al Judecătoriei ţinutului Covurlui, având sediul
la Galaţi.
În vâltoarea revoluţiei din 1848, Alexandru Ioan Cuza, iubitor al progresului
şi slujitor devotat al emancipării naţionale, s-a aflat în prim – planul acţiunilor
revoluţionare. Încă de la adunarea populară din 27 martie/10 aprilie 1848 de la
Iaşi, Cuza a fost printre tinerii care cereau reforme democratice şi unirea naţiunii
române. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerând
înfăptuirea unor reforme democratice. De asemenea, la întrunirea revoluţionarilor
de la 29 martie/10 aprilie 1848, tot de la Iaşi, el s-a numărat printre primii care,
în faţa rezistenţei forţelor reacţionare, a susţinut înarmarea celor prezenţi. Printre
fruntaşii adunării, arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza, s-a aflat şi Cuza,
care a reuşit apoi să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania.
Fiind nevoit să ia drumul pribegiei, Alexandru Ioan Cuza are ocazia să participe
la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în
Bucovina unde desfăşoară o intensă activitate revoluţionară alături de alţi tineri,
aflaţi în exil ca şi el.
Drumul pribegiei a continuat la Viena, Paris şi Constantinopol de unde s-a
înapoiat în ţară, în vara anului 1849, odată cu noul domn al Moldovei, Grigore
Alexandru Ghica, partizan al unirii principatelor române.
În funcţiile pe care Alexandru Ioan Cuza le-a deţinut între 1849- 1851 sub
noua domnie – preşedinte al Judecătoriei Covurlui şi director al Departamentului
din Lăuntru – s-a remarcat printr-un respect desăvârşit al legii, printr-o cinste
exemplară şi adâncă înţelegere faţă de oamenii de rând, în mod deosebit faţă de
ţărani. Numit ulterior pârcălab al Covurluiului şi reîncadrat în armată, la 16/28
martie 1857, cu gradul de sublocotenent, a fost avansat deosebit de repede (numai
în două luni) la gradul de maior.
Netrădându-şi convingerile sale politice, Alexandru Ioan Cuza, în urma
falsificării alegerilor pentru Divanul ad-hoc, şi-a dat demisia din funcţia de Pârcălab
al Covurluiului, gest ce a produs o puternică impresie nu numai în ţară, cât şi în
străinătate, contribuind la hotărârea puterilor garante de a anula alegerile falsificate.
La noua consultare electorală, unde unioniţtii au obţinut o victorie zdrobitoare,
Alexandru Ioan Cuza, a fost ales deputat al oraşului Galaţi, calitate în care
a sprijinit în şedinţele Divanului ad-hoc împroprietărirea ţăranilor şi desfiinţarea
privilegiilor. Popularitatea de care se bucura Alexandru Ioan Cuza, l-a făcut pe caimacanul
Nicolae Vogoride să încerce, în 1858, să-l atragă de partea sa,avansându-l la 20 august/1 septembrie la gradul de colonel şi numindu-l (12/24 septembrie) ca
ajutor al hatmanului armatei Moldovei.
2. Domnia lui Cuza
Caracterul său integru, patriot cu idei liberale, nu radicale însă, larga popularitate
de care se bucura, activitatea sa unionistă, toate au condus la alegerea colonelului
Alexandru Ioan Cuza în fruntea celor două principate române. La 5/17
ianuarie 1859, a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor, domnitor în Moldova,
iar la 24 ianuarie 1859, domn al Ţării Româneşti. Hotărîrea ţării a fost deosebit
de sugestiv exprimată de cel care avea să-i fie un sfetnic apropiat – Mihail
Kogălniceanu: „Alegându-te pe tine domn în ţara noastră, am vroit să arătăm lumii
aceia ce toată ţara doreşte: la legi noi, om nou”. Totodată, în numele naţiunii
române, i-a urat să fie „omul epocei”, să facă ca „legea să fie tare; iar tu Măria ta,
ca domn fi bun, fi blând, fi bun mai ales pentru acei pentru care mai toţi domnii au
fost nepăsători sau răi (…). Fii simplu, Măria ta, fii bun, fii domn cetăţean”.
Calităţile tânărului colonel de numai 39 de ani ales de naţiune ca domnitor
al României au produs în rândul diplomaţilor străini acreditaţi la Iaşi şi Bucureşti
o impresie deosebită. Leon Philippe Beclard, consulul Franţei la Bucureşti, releva
că noul domnitor al ţării este „un om cinstit, plin de dragoste pentru ţară, sub nici
o formă ameţit de un succes neaşteptat, foarte hotărât să pună în practică ideile
sale de reformă şi progres”. La rândul său, consulul Belgiei la Bucureşti, Jacques
Poumay, sublinia că „prinţul Cuza este un om cum n-au mai avut Principatele,
care doreşte mai presus de orice fericirea ţării sale”.
Triumful unirii a declanşat un val nemărginit al entuziasmului naţional şi un
puternic răsunet internaţional.
Mihail Kogălniceanu avea să declare, în 1862, că „Unirea naţiunea a
făcut-o”. L. Kossuth, conducător al revoluţiei maghiare de la 1848 scria: „un astfel
de spirit e necesar ca un popor sa întemeieze o patrie sau, dacă a pierdut-o, să
si-o recâştige”. Cuza devine astfel simbolul unirii şi al speranţelor într-o Românie
modernă.
Situaţia nou creată în cele două principate urma să facă obiectul discuţiilor
Conferinţei Internaţionale de la Paris. Încă din aprilie 1859, Franţa, Rusia,
Anglia, Prusia şi Sardinia au recunoscut dubla alegere. Poarta şi Austria au recunoscut-
o în septembrie 1859, dar numai pe timpul domniei lui Cuza. Recunoaşterea
internatională a dublei alegeri şi a Unirii depline deschidea perspectiva înfãptuirii
României moderne.
3. Marile reforme din timpul domniei lui
Cuza
Un sprijin deosebit de important în punerea
în practică a marilor reforme, l-a avut domnitorul
din partea cabinetului condus de către Mihail
Kogălniceanu (12/24 octombrie 1863 - 26 ianuarie / 7
februarie 1865).
În timpul domniei lui Cuza, a fost desăvârşită
Unirea Principatelor printr-o serie de acte de guvernamant,
ca: contopirea adunătorilor de la Iaşi şi Bucureşti
într-un parlament unic, numirea unui singur guvern şi
fixarea capitalei noului stat la Bucureşti (1862).
Întâmpinând rezistenţa guvernului şi a Adunarii
legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea
unor reforme burgheze, Cuza formează în 1863 un guvern sub conducerea lui
Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstireşti (decembrie
1863) şi dizolvă Adunarea legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an, Cuza supune
aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală,
menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează (14 august 1864)
legea rurală concepută de Kogălniceanu, care, cu toate limitele ei, a reprezentat un
moment însemnat în dezvoltarea capitalismului, desfiinţând iobăgia multiseculară.
Legea electorală şi legea rurală, cu toate că au avut anumite limite, au ajutat
mult la dezvoltarea ulterioarã a tânărului stat. Prin Proclamaţia dată la 26 august
1864 se putea citi printre altele: “De astăzi voi sunteţi stăpâni pe braţele voastre;
voi aveţi o părticică de pământ, proprietate şi moşie a voastră; de astăzi voi aveţi
o patrie de iubit şi de apărat”.
În timpul domniei lui Cuza, au fost elaborate codul civil şi codul penal, legea
pentru obligativitatea învăţământului primar, s-a înfiinţat universitatea de la
Iaşi (1860) care îi poartă azi numele şi universitatea de la Bucureşti (1864), a fost
dezvoltată armata natională etc.
4. Sfârşitul domniei lui Cuza
Situaţia dificilă din interior, unde Cuza era suspectat de radicali că ar intenţiona
să perpetueze regimul personal şi neliniştea provocată pe plan extern de temerile
că România ar dori să-şi proclame independenţa, au slăbit poziţia domnitorului şi
au reanimat activitatea monstruoasei coaliţii, hotărâtă să-l înlăture. Complotiştii au
reuşit să-şi realizeze planurile atrăgând de partea lor o parte din rândurile armatei, colonelul C.Haralambie, maiorul D.Lecca s.a. Aceştia l-au constrâns pe domnitor
să abdice în noaptea de 10/22 -11/23 februarie 1866. A fost instituită o locotenenţă
domnească alcătuită din L.Catargiu, N.Golescu şi colonelul Haralambie din partea
armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica, apoi Senatul şi Comisia
l-au proclamat ca domn pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar
acesta n-a acceptat coroana.
În istoria noastră naţională, Alexandru Ioan Cuza reprezintă o personalitate
incontestabilă. În perioada cât el s-a aflat la cârma ţării au avut loc transformări
structurale ce au deschis drumul spre dezvoltarea statului modern român.
Cuza a manifestat competenţă şi patriotism, a condus cu demnitate şi dezinteres
având asigurat un loc statornic în memoria poporului nostru. El a fost, în
fond, după cum scria C.C. Girescu, “un mare revoluţionar al poporului român; a
urmărit statornic îndeplinirea programului revoluţiei de la 1848 şi a contribuit în
chip esenţial la îndelinirea unor puncte principale ale acestui program. Numele
lui va rămâne înscris cu litere de aur în cartea istoriei poporului nostru, alături de
numele marilor voievozi şi domni ai lui”.
S-a stins din viaţă, departe de patrie, la Heidelberg, în Germania, în noaptea
de 15 mai 1873 la vîrsta de 53 de ani, şi a fost înmormântat la Ruginoasa. În faţa
mormântului, Mihail Kogãlniceanu spunea “Veşnica lui amintire nu se va stinge
din inimile noastre şi ale fiilor noştri; şi cât va avea ţara aceasta o istorie cea mai
frumoasă pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan I”. Astăzi, rămăşiţele sale se află
la biserica Trei Ierarhi din Iaşi, alături de cele ale lui Dimitrie Cantemir.
ALEXANDRU CHIRIAC, şeful catedrei „Pregătire Tactică de Jandarmi”
Bibliografie:
- C.C.Giurescu – Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Bucureşti 1966;
- Bodea – Lupta românilor pentru unitate naţională 1834-1848;
- Istoria militară a poporului român – editura Academiei de Înalte Studii Militare – 1987;
- Al. Papadopol – Calimah – Amintiri din timpul lui Cuza – Magazin Istoric – februarie 1993;
- Valeriu Stan – Prinţul Cuza nu mai domneşte în România
- Magazin Istoric – februarie 1996;
- Th. C. Văcărescu – Din vremea lui Cuza Vodă – Magazin Istoric – mai-iunie 1993;
|
