Nu de multe ori în viaţă am aceea stare de trăire maximă, atunci când totul în jur, cu propria-mi fiinţă, devine un întreg, când natura mă copleşeşte, mă îmbrăţişează şi, cu o acceptare superioară, îmi permite să gust din puterea ei, să simt că fac parte din ea.
          Campioană în rândul marilor plăceri ale vieţii este pe de parte, evident nu fără luptă, acea stare de linişte interioară, care mă împresoară, privind răsăritul de soare, printre crestele munţilor acoperite cu zăpada în care razele jucăuşe îşi prezintă eternul spectacol de lumini şi atunci când vuietul prelung al vântului mă trezeşte brusc din visare, aruncându-mă în arenă, într-o luptă cinstită cu versantul, luptă din care mă simt mereu singurul câştigător.
          Acolo sus, totul este pus în „slow motion”, timpul pare să se dilate, universul începe să prindă formă şi muntele, Măria Sa, Eternitatea Sa, te face mereu să urci oricât de sus ai fi. Nimic nu se compară cu senzaţia pe care o trăieşti servind ceaiul pregătit în regrupare, în cana cea de tablă .
          Douăsprezece bucle echipate, rucsacul cu primusul, camelbag-ul, sacul de dormit, pioletul, colţarii, coarda dinamică de cincizeci de metri, zelbul, carabinierele, papucii de căţărat, hamul, săculeţul cu magneziu, toate sunt pregătite. Mă aflu lângă paradisul care brăzdează îndrăzneţ Cheile Râşnoavei şoptind necontenit numele celor care au îndrăznit să se ia la trântă cu treiul, cu doi-ul, cu Cezar Manea, cu Alpiniada, cu Via Ferata, care au avut puterea de a visa că odată şi odată îşi vor bea cafeaua deasupra Surplombelor de Aur.
          Sângele începe să clocotească, simt căldura cum îmi inundă corpul şi muntele pare să îmi strige repetat, aproape obsesiv, numele. Privesc în sus în timp ce înnod coarda cu ham, privesc în ochii secundului şi pornesc, eu, săculeţul cu magneziu şi muntele. Atât mai contează acum. Uşor, metru cu metru, priză cu priză, clic, aşez prima asigurare, trec coarda prin ea şi continui căţărarea. Totul este ca un dans cu muntele, cu natura, cu imposibilul, un dans cu pericolul, cu moartea, o luptă cu sine.
          Încă o asigurare, alt clic şi strig: „Filează”! apoi „Am ajuns”!!!.
          Cu un ultim efort, asigur optul de rapel cu o buclă şi filez coarda pentru a-mi asigura secundul. Îl privesc cum urcă, mi se pare un vis, mă simt puternic, dar în acelaşi timp sunt conştient că o greşeală a mea ori a lui, pe care nu o voi observa imediat, poate însemna o catastrofă. Îl privesc cum ajunge în horn şi prin ramonaj, face ca totul să pară o joacă de copil. „Filează”!!! apoi „Coarda”!!! elegant, abordează prizele cu curaj, dar se poate vedea cu ochiul liber respectul... Până la urmă, acesta este un ingredient extrem de important în tot ceea ce facem din momentul în care întocmim „Planul de bătaie” şi până la colaborare: respectul faţă de munte, înţelegerea lui, acceptarea condiţiilor impuse de el.
          Soarele se apropie de apus, un apus roşu care face sângele să fiarbă, totul este instalat, corzile descriu curbe pe cer, apoi lovesc apa din vale şi se face linişte. Este momentul să coborâm. Rapelul este instalat, ne privim din nou în ochi apropiindu- ne de buza prăpastiei de 120 metri. Coborâm. Picioarele perpendicular pe stâncă, cu paşi mărunţi, apoi salturi scurte, totul foarte bine calculat. Mi-aş dori să pot vedea de undeva de jos această scenă ...
          Atât şi nimic mai mult, în doar 12 ore de escaladă, toate simţurile s-au „îmbătat” cu trăiri care te provoacă mai mult şi mai mult la performanţă.
          Plecăm cu sufletul încărcat de o emoţie superbă, salutăm cu respect Cheile Râşnoavei, apoi, pe drum, revedem cu o plăcere de nedescris aventura care tocmai se încheiase.
          Foarte mult contează în viaţă felul în care să reuşeşti să trăieşti nu clipa, nu ora, ci viaţa însăşi. Să ştii să alegi şi să te bucuri de ea, nu sunt calităţi, sunt însuşirile necesare pentru a avea bucurie în suflet, pentru a avea ce povesti şi la ce te gândi ulterior. De aceea, dacă voi avea de ales, pe viitor, nu îmi va fi greu să aleg unde să urc spre înălţimi. În toată ţara, dacă ştii să cauţi, găseşti locuri extraordinare, locuri în care alpinismul îţi provoacă o plăcere de nedescris... Dar în Cheile Râşnoavei mă simt ca acasă!
 

VLAD COLCERIU, comandant de grupă, U.M. 0465/A Bucureşti