|
Stresul psihic însoţeşte orice activitate în care omul este angajat, fiind o
rezultantă a „conflictului” ce poate fi generat de acţiunea în sine şi de cel care o
prestează. Stresul poate apărea din cauza creşterii ritmului evoluţiei societăţii, a
volumului solicitărilor şi dinamicii accelerate a ambianţei sociale. Din acest punct
de vedere, se vorbeşte despre stresul vieţii de zi cu zi, al mediului ambiant, familial,
şcolar, profesional etc.
Stresul profesional (sau ocupaţional) este determinat de impactul omului
cu procesul muncii fizice şi intelectuale. Stresul profesional a atras atenţia prin
consecinţele sale reflectate în etiologia sănătăţii mintale, a bolilor somatice, cum
sunt cele de natură cardiovasculară, ulcerul şi altele.
S-a afirmat că, dacă ştiinţa despre stres – stresologia – care ţine concomitent
de psihologie, de medicină, de sociologie şi de alte discipline – este foarte nouă,
apărută chiar de câţiva ani, obiectul ei – stresul – este vechi de când lumea. Oamenii
au avut de-a face cu stresul din totdeauna, dar l-au suportat fără să-l înţeleagă.
Conceptul de stres a fost formulat pentru prima dată de canadianul Hans
Selye (1907 - 1982). Prin stres, el înţelegea un răspuns nespecific al organismului
la solicitările la care este supus.
Capacitatea individului de a gândi şi acţiona se modifică în condiţii de stres.
Stresul influenţează apariţia astmelor bronşice, a hipertensiunii, a colitelor, a anumitor
dermatoze, reumatisme artritice, ulcere etc., stresul fiind cauzatorul direct al
tulburărilor de somn, a inapetenţei.
Modificările fiziologice şi psihologice cauzate de stres nu au scăpat
specialiştilor din domeniul militar. Folosirea factorilor de stres pentru slăbirea
potenţelor inamicului este nouă. Luptele de uzură, terorizarea inamicului, măcinarea
nervoasă a acestuia, reprezintă modalităţi foarte des folosite în războaie sau în
situaţii de criză.
Exemplele abundă în istorie, motiv pentru care nu amintim decât unele mai
neobişnuite şi eficiente: lansarea de bombe şi proiectile cu explozie întârziată care
să prelungească starea de stres mult timp după terminarea bombardamentului,
tehnica folosită pe scară largă de americani şi japonezi în timpul celui de-al doilea
război mondial; lansarea de atacuri diversioniste la mare distanţă în spatele frontului
pentru a crea nesiguranţă; atacarea combatanţilor inamici în locuri neaşteptate:
duşuri, wc – uri, restaurante, tabere de odihnă şi refacere; menţinerea unei activităţi
pe timpul nopţii, precum transferarea de unităţi dintr-o poziţie în alta, deplasări
necontenite de coloane auto, simulare de atacuri aeriene şi terestre etc.
După dr. Peter Hanson, în studiul „The Joy of Stress” (1987) există factori ce
facilitează „agresiunea stresului” şi factori de creştere a rezistenţei la stres.
În categoria factorilor ce facilitează „agresiunea stresului” se înscriu: ereditatea
nefavorabilă; insomnia; dieta greşită; obezitatea; scopuri nerealiste; abuzul
de stimulente sau sedative; fumatul; situaţia materială deficitară; munca
nesatisfăcătoare; instabilitatea familiei.
În rândul factorilor de creştere a rezistenţei la stres se remarcă: ereditatea
favorabilă; simţul umorului; dieta corespunzătoare; stresul alternativ; scopuri
tangibile; cunoaşterea factorilor de stres; somnul odihnitor şi relaxarea eficientă;
situaţia materială bună; munca plină de satisfacţii; armonia familială.
R. Wiliams şi B. Smith, în vol. al II-lea al cunoscutei lucrări „Soldatul american”
enunţă 12 caracteristici ale luptei care generează stresul:
1. pericolul asupra vieţii, asupra unor părţi ale organismului şi sănătăţii;
2. hrană, apă şi îmbrăcăminte insuficientă;
3. munca pe timp îndelungat, somn insuficient;
4. lipsa relaţiilor sexuale;
5. lipsa de încredere şi simpatie (bunăvoinţă);
6. pierderea camarazilor şi privirea răniţilor şi morţilor;
7. limitarea posibilităţilor de deplasare;
8. incapacitatea şi limitarea posibilităţilor de orientare;
9. conflicte interioare între simţul datoriei şi integritatea personală, acceptarea
normelor de trai în colectivitate şi imperativele luptei;
10. sentimentul că omul nu înseamnă nimic (el este mijloc şi unealtă);
11. lipsa unei vieţi private şi constrângerea permanentă la viaţa în colectiv
etc.
Solicitări şi trăiri psihice în luptă
Datorită mecanizării trupelor, acţiunile de luptă se desfăşoară în ritm tot
mai alert, iar mijloacele moderne oferă posibilitatea ducerii acţiunilor de luptă şi
noaptea. Toate acestea duc la scurtarea pauzelor pentru odihnă şi la micşorarea
numărului lor. Drept urmare apar tot mai frecvent stări de epuizare fizică şi psihică.
În război, luptătorul este nevoit să lupte concomitent pe mai multe fronturi:
luptă cu sine – să-şi înfrângă teama, să-şi menţină luciditatea, calmul, autocontrolul;
luptă cu armamentul şi tehnica din dotare pentru a o utiliza la parametri
superiori; luptă cu terenul, condiţiile de climă, starea atmosferică şi confruntarea
propriu-zisă cu inamicul pentru a-i ghici intenţiile, a-i dezvălui la timp tacticile, a
găsi modalităţile cele mai adecvate pentru a le contracara în mod oportun.
Pe câmpul de luptă modern se utilizează şi arme ce acţionează direct asupra
sistemului nervos. Acestea se împart în două clase: substanţe toxice neuroparalitice – aceste substanţe provoacă o acumulare rapidă de acetilcolină la nivelul sistemului
nervos central, având drept consecinţe: transpiraţie abundentă, constricţie
bronhială, întunecarea vederii, vomă, convulsii, stop respirator; substanţe toxice
incapacitante cu acţiune psihică – sunt menite să scoată militarii din luptă pe o
perioadă de la câteva ore până la câteva zile, dar au o mică probabilitate de a provoca
moartea sau persistenţa îndelungată a efectelor.
Solicitările psihicului uman diferă şi în funcţie de fazele luptei. Se apreciază
că perioadele cele mai dificile sunt cele dinaintea luptei şi partea finală a ei.
Manifestările individuale ce apar îndeosebi în urma unei emoţii cu caracter violent
constituie răspunsuri nespecifice ale militarului la agresiunile psihofiziologice ale
luptei. În această categorie intră următoarele tulburări psihice individuale:
Siderarea – se caracterizează prin imobilitate psihică şi rigiditate motorie ce
creează o imagine de împietrire, de „statuie” a luptătorului;
Panica – luptătorul nu-şi mai poate exercita funcţiile de autocontrol şi nu
mai poate stabili relaţii normale cu mediul. Tremurând, urlând, îngrozit, militarul
fuge dezordonat, neglijând cele mai elementare precauţii de securitate pe care anterior
le-a respectat. Aceste fugi haotice se termină adesea prin căderea într-o stare
de epuizare, cu respiraţie sacadată, tahicardie şi mutism, sau printr-o descărcare
excito-motorie foarte violentă;
Formele delirante acute – se definesc prin prezenţa parazită în gândirea
luptătorului a unor idei sau nuclee delirante, obsesive, psihice sau maniacale (de la
câteva ore la 2 – 3 zile). În aceste situaţii apare bizareria preocupărilor subiectului;
Formele isterice – au o fenomenologie clinică, caleidoscopică şi pot fi sugerate
de către propaganda inamică. Pe timpul luptei, manifestările cele mai frecvente
sunt surdo – mutitatea, tremurăturile şi crizele isterice propriu-zise;
Formele depresive – au la origine o stare conflictuală internă însoţită de un
puternic sentiment de culpabilitate legată de anumite momente şi situaţii pe câmpul
de luptă. Prin caracterul insidios al unor mesaje ale propagandei inamice se
pot induce comportamente şi stări depresive, veritabile consecinţe ale şantajului
emoţional şi moral desfăşurat de agresor prin acţiunile sale psihologice;
Formele caracteriale – au manifestări polimorfe concretizate prin indiferenţă
şi dezinteres pentru soarta celorlalţi membri ai subunităţii, iritabilitate şi uneori
placiditate.
Acţiunile de luptă de toate tipurile trebuie desfăşurate ziua şi noaptea. În
anumite cazuri, misiunile de luptă va trebui să fie prelungite la perioade nedefinite
de timp. Unul dintre multele aspecte ale dimensiunii umane care va fi afectat de
permanentele acţiuni de luptă este capacitatea personalului de comandă de a lua
hotărâri rapide şi corecte, care scade ca urmare a oboselii cauzată, în primul rând, de lipsa de somn.
Corpul omenesc funcţionează după un „orar intern”, care reglementează atât
anumite procese fiziologice, cât şi somnul. Aceste procese au o apariţie ciclică şi
sunt obişnuit denumite ciclul diurn sau ciclul zi – noapte. Acest ciclu diurn tinde
să regleze funcţiile fiziologice.
Din punct de vedere psihic, organismul este influenţat de ciclul diurn în mai
multe feluri. Temperatura corpului atinge un maxim între orele 17.00 şi 23.00 şi un
minimum între 03.00 şi 06.00. Activitatea intelectuală atinge un maxim între 09.00
şi 12.00 dimineaţa şi între 16.30 şi 21.30 după - amiaza. Alte efecte constatate
sunt: o încetinire în funcţionarea glandelor salivare, ceea ce elimină necesitatea
de a înghiţi; secreţia lacrimală scade în timpul fazei preliminare a somnului ceea
ce explică senzaţia de usturime a ochilor; secreţia gastrică şi biliară scad; ritmul
bătăilor inimii şi presiunea sangvină scad; se micşorează pupilele; scade secreţia
urinară.
Aceste efecte apar în timpul perioadei nocturne a unui ciclu diurn, indiferent
dacă omul doarme sau este treaz. Obligând organismul la o stare de veghe ce se
întinde dincolo de momentul în care, în mod normal, s-ar instala somnul, face ca
organismul sa funcţioneze deficitar, în asincronie cu ciclul diurn.
Iată câteva efecte fizice şi psihice ale privării de somn:
Scăderea rapidă a atenţiei, care duce la omiterea unor semnale importante
(privirea în gol); slăbirea capacităţii de concentrare asupra unei activităţi pe o
perioadă mai lungă; şi în curând, imposibilitatea distribuirii atenţiei asupra a două
sau mai multe activităţi; diminuarea capacităţii de memorare, mai ales privind evenimentele
recente, ceea ce face dificilă asimilarea de noi informaţii, date şi cifre,
urmărirea unor instrucţiuni sau amintirea unor decizii recente; încetinirea reacţiei
la instrucţiuni sau evenimente, cu impresia că subiectul lucrează ca în transă; lentoare
în reacţii;
Afectarea puternică a activităţii de codificare şi decodificare pentru care subiectul
are nevoie de tot mai mult timp, activitate care suferă mult şi din punct de vedere
al corectitudinii; degradarea capacităţii de argumentare logică; apar dificultăţi
de comunicare, subiectul având probleme în înţelegerea sau articularea celor mai
simple mesaje; apariţia unor stări de depresie, furie, iritabilitate sau indiferenţă.
Mai trebuie amintit că privarea de somn se acumulează (3 ore de somn pierdute
în această noapte cu 3 ore de somn pierdute în noaptea următoare s.a.m.d.).
Timpul de revenire diferă de la individ la individ.
Problema este deci foarte complexă: este vorba de luptători pe care pregătirea
fizică îi ţine în picioare, dar cărora absenţa somnului le provoacă halucinaţii, apatie,
incapacitatea de a interpreta ordinele, de a citi o hartă, de a executa o activitate secvenţiala ce presupune un minim de logică.
Teama şi frica reprezintă factori stresori. Ameninţarea şi pericolul produc
o stare neplăcută pe care o numim teamă. Formele specifice ale fenomenului de
teamă sunt frica şi spaima. Despre frică se poate vorbi atunci când ameninţarea
este perceptibilă, determinabila; iar despre spaimă, când pericolul survine în mod
neaşteptat, brusc.
În stare de teamă, persoana conştientizează pericolul probabil ca fiind mare,
chiar dacă în realitate este mic, ceea ce amplifică nesiguranţa, neîncrederea în
forţele proprii şi în ale celorlalţi luptători, în posibilitatea îndeplinirii misiunii.
În această situaţie, activitatea psihică a luptătorului îşi pierde integritatea, tinde
să se dezorganizeze; percepţia, memoria, gândirea şi atenţia funcţionează la nivel
scăzut.
Sentimentul de teamă apare şi la luptătorii maturi, care s-au acomodat cu
ambianţa proprie războiului; dar aceşti luptători menţin în anumite limite teama,
o împiedică să evolueze până la copleşirea persoanei şi la inhibarea acesteia, la
blocarea acţiunilor. Simptomele sentimentului de teamă sunt: uscăciunea gurii,
transpiraţie rece, palpitaţii, zgomote în urechi, nervozitate, ameţeli, incapacitatea
temporară de a gândi, stări depresive etc. Starea de teamă diminuează considerabil
randamentul în muncă, şubrezeşte sănătatea, slăbeşte capacitatea de decizie.
Frica este un fenomen biologic, ea pune în gardă individul că este în pericol.
Frica este un sentiment puternic şi de scurtă durată, de o mare tensiune emoţională,
determinată de o anumită situaţie sau excitare. În cazul pericolului neaşteptat,
experienţa războiului a arătat că 25% din militari fac faţă foarte repede şocului
iniţial şi acţionează raţional şi oportun.
Frica amplificată împiedică autocontrolul asupra comportamentului, zonele
de percepţie se îngustează, se pierd din vedere lucruri elementare, apar greutăţi în
aprecierea unei situaţii obişnuite, acţiunile şi mişcările individului ies adesea de
sub controlul conştiinţei, devin impulsive şi vizibil dezordonate.
Teama, curajul, frica, mânia, dar si râsul, tristeţea, nepăsarea şi plictiseala –
pentru a le menţiona doar pe acestea – sunt molipsitoare. Când ne exprimăm sentimentele
prin cuvinte, gesturi sau comportament, comunicăm şi semenilor noştri
stările noastre afective. Trăsăturile celui speriat, tremurul şi spaima celui înfricoşat
sunt semnale către ceilalţi care pot să-şi dea seama după ele cum ne simţim. Cu
cât cei din jur se găsesc într-o dispoziţie psihică similară cu a noastră, cu atât mai
repede vor prelua şi comportamentul manifestat într-o atare situaţie.
Un militar bine instruit, echipat, hrănit şi înzestrat cu un ridicat nivel de
conştiinţă morală, care face parte dintr-o unitate militară coezivă şi bine condusă,
va putea lupta cu succes şi vreme îndelungată, împotriva pericolelor şi a sentimentului de teamă. Dimpotrivă, un militar extrem de obosit, slăbit şi insuficient
instruit, condus necorespunzător, activând într-o subunitate cu o coeziune internă
scăzută, va fi expus mai repede pericolului şi implicit dominat de sentimente de
teamă.
Avantajele luptei pe timp de noapte ar fi următoarele: mai mare securitate
pentru realizarea în secret a deplasărilor în scopul apropierii de inamic şi al
aprovizionării; favorizarea infiltrării; condiţii mai bune pentru executarea de ambuscade
şi atacuri prin surprindere; facilitarea ruperii contraatacului; favorizarea
efectului surprinderii.
Dezavantajele constau în: îngreunarea exercitării actului de comandă şi a
legăturilor de transmisiuni; scăderea eficacităţii focului; necesitatea unei mai mari
clarităţi şi precizii în întocmirea planurilor de manevră; creşterea oboselii militarilor;
importante efecte psihologice asupra luptătorilor.
Pentru a imprima eficienţă instrucţiei în condiţii de vizibilitate redusă, trebuie
cunoscute particularităţile conduitei umane pe timp de noapte. Întunericul
stimulează imaginaţia, suprasolicită sistemul nervos, creând sentimentul de
nesiguranţă, de neputinţă, de luptă de apărare care poate duce la panică. Câteva din
stările psihice pe care le trăieşte omul pe timp de noapte sunt: senzaţia de însingurare
şi de neîmplinire – descurajarea morală a luptătorului va fi dublă: descurajare
ca urmare a sentimentului difuz de neîmplinire a fiinţei şi descurajarea reală
cauzate de neputinţa de a stăpâni mediul, ceea ce va avea ca efect scăderea foarte
evidentă a stării de securitate proprie şi a încrederii în sine; senzaţia de neputinţă
– facilitează apariţia stărilor de teamă, a neliniştii în privinţa reuşitei; senzaţia de
nesiguranţă – este consecinţa directă a fricii şi a neliniştii.
Disponibilităţile intelectuale, fizice şi psihomorale ale luptătorilor sunt solicitate
la maxim şi intens în condiţii de izolare, împrejurare cu efecte stresante
accentuate. Căci cea mai mare teamă pentru fiinţa umană o reprezintă izolarea
fizică şi psihică. Luptătorul, în starea de izolare, poate prezenta nelinişte, teamă,
frică, intensitatea şi efectele lor variind de la individ la individ, de la grup la grup.
Lipsa de informaţii, contactul strâns cu inamicul, insuficienţa sau chiar
absenţa sprijinului din partea eşalonului superior, posibilitatea ca agresorul să dejoace
intenţiile forţelor izolate sau să pătrundă în zone în care acestea acţionează,
grijă pentru subordonaţi, toate coroborate cu necesitatea împlinirii misiunii, îl pun
pe comandant în situaţia de a suporta tensiuni psihice deosebite.
Modalităţi de gestionare a stresului de luptă
Factorii cauzali în combaterea stresului psihic într-o situaţie de război în care
există pericolul neîncetat de rănire sau moarte impun căutarea, găsirea şi aplicarea celei mai potrivite şi posibil de realizat metode de gestionare a stresului psihic
de luptă. Metodele şi mijloacele de a preveni, limita şi elimina stresul şi urmările
acestuia trebuie adecvate agenţilor stresori şi personalităţii luptătorilor.
1. Cunoaşterea simptomelor stresului de luptă. Fiecare militar, încă din
condiţii de pace trebuie învăţat cu ceea ce înseamnă stresul de luptă, simptomele
apariţiei şi manifestării acestuia şi cu strategiile de gestionare a stresului, ce pot fi
aplicate la nivel individual sau grupal, fără intervenţia specialistului (medic, psiholog,
medic psihiatru etc.). Luptătorul sau militarul care acţionează pentru îndeplinirea
unor misiuni specifice situaţiilor de război va putea înţelege astfel că stresul
este o reacţie normală la o situaţie anormală şi serveşte ca o funcţie de autoapărare
până la o anumită limită.
2. Cunoaşterea de către sine însuşi sau de către comandanţi a limitelor
posibilităţilor proprii, a vulnerabilităţii proprii fiecărui luptător are în vedere aprecierea
nivelului forţei fizice, a stabilităţii şi rezistenţei psihice, dar şi a slăbiciunilor
psiho - fizice caracteristice la un moment dat. Caracteristicile personale care pot contribui
la reacţia luptătorilor la stres sunt: experienţa de luptă anterioară; educaţia şi
concepţia despre viaţă; competenţa şi specializarea profesională; vârsta; robusteţea
şi starea fizică; spiritul de sacrificiu; calitatea relaţiilor, pozitive sau negative, cu
cei de „acasă”; starea de sănătate; antecedente psihologice etc. Prin exerciţii şi
antrenamente „obişnuite” şi speciale, care pun în valoare cerinţele impuse de câmpul
de luptă în raport cu posibilităţile individuale ale militarilor, încă din perioada
instrucţiei pentru luptă desfăşurate pe timp de pace, se pot identifica şi dezvolta
calităţile şi performanţele psiho - fizice ale militarilor luptători.
3. Amânarea deliberată a acţiunii trebuie înţeleasă ca o modalitate de rezolvare
a unei situaţii de impas, înţeleasă de luptător în urma unei aprecieri cu privire
la imposibilitatea „de moment” a executării misiunii. Nu este vorba de a pune
în discuţie desele momente ale situaţiilor de luptă, când acestea apar în mod subiectiv
pentru unii luptători care nu au suficiente informaţii, ca fiind imposibile, ci
de situaţii care în mod obiectiv devin imposibile. În cadrul acţiunilor de amânare,
reţinem două variante ale neacceptării imediate a confruntării cu agenţii stresori:
dacă este posibil, oprirea, anularea acţiunii, cu rămânerea identică sau modificarea
ulterioară a misiunii primite iniţial; fragmentarea misiunii in obiective mai reduse
cu posibilitatea de a fi îndeplinite, păstrând neschimbat scopul iniţial al misiunii.
4. Represiunea este o modalitate de respingere conştientă a unor presiuni sau
tendinţe de satisfacere a unor dorinţe intime pe baza anticipării unor consecinţe în
dezacord cu valorile acceptate de luptător. În cazul gestionării unei situaţii stresante,
represiunea incită căutarea şi stabilirea acelor acţiuni care dau o rezolvare comodă
situaţiei de impas.
5. Reprimarea. Există şi o altă modalitate mai profundă care explică mecanismul
definitiv prin intermediul căruia lucrurile ameninţătoare sau dureroase
şi dorinţele luptătorilor sunt excluse din conştiinţă. Deşi se vorbeşte destul de des
despre un atribut al uitării selective, s-ar părea că psihologic rămâne mai importantă
realizarea amintirii selective. Cu toate că se conştientizează reprimarea materialului,
a experienţei avute la un moment dat, rămâne o anume parte care nu este uitată.
Reprimarea rămâne un mecanism important de autoapărare care asigură protecţia
în experienţele traumatice până când timpul face netemătoare reacţia individuală
la şoc. Reprimarea poate de asemenea să ajute la controlul individual al pericolului
dorinţelor inacceptabile şi nerealizabile, asigurând în acelaşi timp şi alinarea
anxietăţii. Reprimarea, cunoscând astfel grade diferite de manifestare, prezintă
mecanisme proprii de autoapărare.
6. Regresul este un mecanism de gestionare defensiv, care răspunde prin folosirea
modelelor de reacţie însuşite şi promovate vreme îndelungată, încă din faza
dezvoltată a acestora. Ne putem aştepta la un regres în situaţiile când, după victorii
succesive în luptă, pot apărea şi eşecuri. Comportamentul personal constă în
retragerea din realitate spre un status mai puţin revendicativ care implică aspiraţii
mai joase şi satisfacţii mai uşor de realizat.
7. Înlocuirea acţiunii iniţiale cu o alta, asemănătoare cu ultima metodă de gestionare
analizată, cuprinde fie alegerea şi desfăşurarea unei activităţi echivalente,
fie a uneia diferite. În primul caz, substituirea se realizează prin dirijarea activităţii
spre un scop echivalent, iar în a doua situaţie, aceasta are loc prin înlocuirea primei
acţiuni care nu a fost adecvată încercărilor de rezolvare a misiunii, cu o alta, diferită
ca natură, capabilă însă de a oferi luptătorului o mulţumire echivalentă.
8. Raţionalizarea şi intelectualizarea, exteriorizarea trăirilor emoţionale, cognitive
şi verbalizarea acestora sunt modalităţi simple de gestionare a stresului aflate
la îndemna fiecărui luptător. Raţionalizarea şi intelectualizarea problemei personale
reprezintă un mecanism folosit frecvent de luptători, care poate determina o
anumită satisfacţie legată de faptul că problema a fost adusă în centrul de interes.
Raţionalizarea cuprinde ansamblul procedurilor de gestionare a stresului prin propria
justificare a comportamentului dezadaptativ pe care un militar l-a avut şi de
reevaluare a situaţiei stresante, astfel încât impactul său emoţional să fie redus.
Deficienţele proprii sunt recunoscute, dar se oferă justificarea lor în ochii subiectului
şi a camarazilor. Intelectualizarea constă în analiza informaţiei stresante prin
disocierea acesteia de consecinţele ei emoţionale. De exemplu, un luptător devine
tot mai interesat de propriile limite psihice, fizice.
Exteriorizarea trăirilor emoţional-cognitive şi verbalizarea acestora pornesc
de la recunoaşterea faptului că nu există luptător care să nu fie stresat de câmpul de luptă sau de îndeplinirea unei misiuni pentru rezolvarea situaţiei de criză şi de la
înţelegerea şi autoînţelegerea raţională, adecvată, a realităţii acesteia.
Dialogul deschis despre pericole, frustrări, ameninţări, neprevăzut şi imprevizibil
oferă ocazia unei pregătiri mentale şi emoţionale a luptătorilor pentru
situaţiile stresante. Este foarte important pentru fiecare luptător să aibă capacitatea
de a discuta despre particularităţile câmpului de luptă, dar mai ales despre situaţiile
negative sau confuze, despre valorile emoţionale proprii care pot fi determinate sau
care au fost produse de acţiunea agenţilor stresori pe timpul îndeplinirii misiuni.
9. Recurgerea la folosirea alcoolului, a tutunului şi a cafelei constituie o modalitate
de gestionare tradiţională a stresului, cu condiţia rămânerii la cantităţi normale
de consum. Astfel, recurgerea la alcool induce înainte de începerea luptei sau
chiar pe perioada neangajării în luptă o senzaţie de destindere şi de uşurare, care
poate însă, în caz de consum exagerat, să provoace şi să intensifice tulburările de
somn, să agraveze depresia lentă şi pierderea controlului raţional. Tutunul (nicotina)
stimulează producerea unei cantităţi mai mari de adrenalină, diminuează angoasa,
sporeşte starea de veghe şi procură o senzaţie de energie.
10. Asistenţa religioasă rămâne una din acţiunile spirituale cele mai dense
de gestionare a stresului de luptă. Militarii au nevoie şi caută sprijin sufletesc şi
la o forţă divină, care este capabilă în fiecare moment să dea încredere, putere şi
linişte în depăşirea tuturor obstacolelor. Credinţa religioasă şi prezenţa preotului,
discuţiile cu acesta în momentele dificile din viaţa militarilor, determinate de factorii
nemijlociţi ai câmpului de luptă, dar şi de cei situaţi în afara acestuia, rămân
modalităţi de descărcare psihică emoţională şi cognitivă, de stopare a agravării
stresului de luptă.
Rostul omului în armată este de a se forma ca luptător. Astăzi, mai mult ca
oricând, găsim indispensabil a se da o mai mare importanţă componenţei psihice,
care, mai curând sau mai târziu, va avea o influenţă hotărâtoare în obţinerea victoriei
în luptă. Tendinţa spre perfecţionarea şi profesionalizarea pregătirii armatei,
punerea în valoare a individualităţii militarului devin o necesitate şi o realitate
pentru ceea ce înseamnă luptător modern al unei armate moderne.
PEŢENCHIA SEBASTIAN IULIAN, profesor de tactică de jandarmi
Bibliografie:
- ARADAVOAICE, GHEORGHE, Stresul psihic în lupta armată, ed. Academiei de înalte Studii Militare,
Bucureşti, 1993;
- ARSENIE, VALENTIN; SÎRBU, CORNEL, Surprinderea în lupta armată, ed. Militară, Bucureşti,
1993;
- COSMA, MIRCEA, Gestionarea stresului psihic de luptă, ed. Academiei Forţelor Terestre.
|
