|
Trăim într-una dintre cele mai frumoase epoci din istoria omenirii. Niciodată oamenii ambiţioşi n-au avut mai multe oportunităţi şi posibilităţi de a-şi atinge obiectivele din carieră şi din viaţa privată ca în prezent.
Cariera, denumire care provine din limba franceză, este înţeleasă în limba română ca profesie, ocupaţie, iar prin extensie, fie ca situaţie bună, fie ca poziţie în societate. Ea se deosebeşte de carierism, perceput ca tendinţa de a parveni cu orice preţ şi prin orice mijloace. Dicţionarul englez de resurse umane o defineşte drept slujbă pentru care ai fost pregătit şi pe care te aştepţi să o faci toată viaţa.
Înţelesul curent al conceptului de carieră este pus în legătură cu ideea de evoluţie sau de avansare a unui individ într-un anumit domeniu de activitate cu scopul de a obţine mai mulţi bani, o responsabilitate mai mare, mai mult prestigiu şi mai multă putere.
Termenului de carieră i se atribuie de către diferiţi autori înţelesuri multiple: „avansare“, „o succesiune de posturi de-a lungul vieţii“ sau o „succesiune de funcţii”.
Dezvoltarea carierei profesionale nu este o problemă de sine stătătoare, ci trebuie privită în contextul vieţii şi al dezvoltării de ansamblu a unei persoane şi nu doar în calitatea sa de angajat.
Revenind la conceptul de carieră, să ne punem întrebarea „ce este o carieră?” şi să încercăm să dăm şi răspunsul.
„O carieră este o succesiune de activităţi şi poziţii profesionale pe care le atinge o persoană, ca şi atitudinile, cunoştinţele şi competenţele asociate, care se dezvoltă de-a lungul timpului” (G.Jons, 1998). În aceeaşi accepţiune, alţi specialişti (D.Torrington, 1995) definesc cariera ca pe o succesiune de roluri în muncă ale unui individ sau ca pe o succesiune de experienţe separate, corelate între ele, prin care orice persoană trece de-a lungul vieţii. O definiţie asemănătoare este dată de D.Cherrington, în 1991, care înţelege cariera ca pe o succesiune de experienţe individuale legate de muncă şi câştigate de-a lungul vieţii.
Hall vede cariera ca pe „o percepere individuală a succesiunii de atitudini şi comportamente, asociată cu experienţele şi activităţile de muncă de-a lungul vieţii personale”. A. Manolescu vede cariera ca un cadru dinamic în care o persoană îşi percepe viaţa în întregul ei şi interpretează semnificaţia diferitelor calităţi personale,acţiuni şi lucruri care i s-au întâmplat.
Trei elemente sunt importante pentru o înţelegere deplină a ceea ce înseamnă cariera.
În primul rând, cariera înseamnă parcurgerea în timp a unui drum. Acest drum are două laturi. O latură vizează succesiunea obiectivă de poziţii în ierarhie, sau cariera obiectivă. Cariera obiectivă este succesiunea de poziţii, ierarhii din care este formată cariera cuiva. Acest tip de carieră poate fi planificat şi ordonat sau poate să iasă la iveală în timp, cu discontinuităţi majore în care îndatoririle unui post nu exploatează de la sine abilităţile achiziţionate în posturile anterioare. A doua latură vizează interpretarea individuală subiectivă a acestor experienţe profesionale sau cariera subiectivă. Cariera subiectivă este interpretarea pe care o dă individul experienţelor profesionale obiective înţelese numai prin măsura subiectivă a evenimentelor externe. Ea vizează modul în care individul îşi percepe propria carieră, cu împlinirile şi neîmplinirile ei. A fi şeful unui birou la 30 de ani nu este tot una cu a fi şef la 40 de ani, când vezi că nu s-a petrecut nicio schimbare de statut. O poziţie asociată iniţial cu sentimentele optimiste şi cu un viitor promiţător poate mai târziu să sugereze sentimentul încremenirii şi al ratării.
Al doilea element important este interacţiunea dintre factorii organizaţionali şi cei individuali. Reacţiile oamenilor care ocupă un post depind de potrivirea dintre conceptul ocupaţional de sine (combinaţia de nevoi, aptitudini, preferinţe) şi tipurile de constrângeri, ocazii şi solicitări pe care le oferă rolurile lor în organizaţii. Cineva poate considera o slujbă ca fiind interesantă şi promiţătoare, altcineva o poate considera sufocantă. Înţelegerea acestor diferenţe este esenţială pentru a-ţi conduce eficient cariera, cât şi pentru a-i ajuta pe ceilalţi, pe subordonaţi de pildă, să o facă.
Al treilea element important al carierei este că ea oferă o identitate ocupaţională. Ce anume fac oamenii în societatea modernă este în mare măsură elementul cheie al identităţii lor. Când ni se face cunoştinţă cu cineva, prima întrebare este adeseori „Cu ce te ocupi?”. Oamenii diferă în privinţa importanţei pe care identitatea ocupaţională o are pentru identitatea lor în general, dar pentru mulţi este primul factor în autodefinirea lor.
Orientarea carierei unui individ este importantă atunci când o raportăm la profesia pe care acesta o are. Din compatibilitatea celor două rezultă consecinţe importante pentru individ, pentru comportamentul şi atitudinile sale la serviciu, cât şi pentru starea sa de echilibru şi de satisfacţie. Este esenţial ca individul să îşi aleagă cu atenţie profesia; trebuie să se gândească pe termen lung ce ar însemna aceasta mai concret, care sunt activităţile specifice, tipurile de organizaţii, oportunităţile, posibilităţile de a-şi valorifica potenţialul natural; este posibil să existe o diferenţă între percepţia despre ce înseamnă profesia respectivă din afară şi ceea ce presupune de fapt.
O teorie legată de tipurile de carieră este teoria lui Holland care identifică şase tipare distincte de orientare în carieră: convenţional, artistic, realist, social, întreprinzător şi investigativ.
Persoana care aparţine tipului convenţional preferă în general activităţile ordonate, în care există reguli. Este vorba, de obicei, de activităţi ce presupun organizarea informaţiei scrise sau numerice, analize ce utilizează algoritmi şi în general proceduri standard stabilite dinainte cu precizie. Acest tip cere persoane conformiste, ordonate, eficiente şi practice; acestea fiind părţile pozitive. Cealaltă faţă a acestui tip de persoană, şi care completează prima parte, presupune: lipsa de imaginaţie, inhibiţia, inflexibilitatea. Ca domeniu, este vorba probabil despre contabilitate şi finanţe.
Persoana ce aparţine tipului artistic este total opusă ca personalitate tipului convenţional. Astfel, aceşti oameni preferă activităţile ambigue şi nesistematice implicând forme expresive de scriere şi de exprimare verbală sau vizuală. De cele mai multe ori, sunt oameni imaginativi, intuitivi, independenţi; în acelaşi timp, sunt dezordonaţi, emotivi, nepractici. Cele mai probabile sunt grafica şi reclama.
Tipul realist presupune implicarea în activităţi de manipulare fizică a obiectelor. Calităţile pozitive caracteristice sunt: spontaneitatea, stabilitatea, simţul practic. Părţile mai puţin bune sunt: timiditatea, conformismul, lipsa de intuiţie. Domeniile compatibile cu acest tip de persoana sunt cele în care se cer puţine prestaţii sociale, negocieri, persuasiuni.
Tipul opus celui realist este tipul social. Persoanele aparţinând acestui gen se implică în activităţi ce presupun informare, ajutorare, dezvoltarea altora. Sunt persoane sociabile, prietenoase, amabile, diplomatice, de aceea este puţin probabil să se simtă bine în medii profesionale ordonate, sistematizate, cu reguli rigide şi activităţi structurate, previzibile. Domeniile cele mai potrivite pentru astfel de persoane sunt: marketingul, vânzările, instruirea, sistemul militar.
Cariera este un aspect important al vieţii multor oameni. Ea este influenţată de tipurile de nevoi, interese şi preocupări asociate cu evoluţia vieţii adulte. Există o legătură între stadiile carierei şi stadiile vieţii adulte. Fiecare etapă din carieră duce la un nivel superior de înţelegere de sine, ca urmare a succeselor sau eşecurilor, iar fiecare experienţă de viaţă modifică atât aspiraţiile, preferinţele, cât şi dorinţele individului privind cariera.
Donald Super (1957) a identificat patru faze ale debutului în carieră. Iată cum le-a văzut şi definit acesta:
1. explorarea atât a sinelui, cât şi a lumii profesiunilor pentru a clarifica conceptul de sine şi pentru a identifica ocupaţiile ce i se potrivesc. Vârstele, când întâlnim această căutare, sunt între 15 şi 24 de ani.
2. fixarea asupra unei cariere, poate după unul sau două începuturi nereuşite, persoana realizând eforturi în a-şi dovedi valoarea carierei alese. Vârstele la care au loc acestea sunt între 25 şi 44 de ani.
3. păstrarea profesiei pentru care a optat. Acest lucru poate fi o cerinţă considerabilă, în special în faţa schimbărilor tehnologice şi a competiţiei riguroase din partea personalului muncitor tânăr. Vârstele la care se manifestă această tendinţă sunt între 45 şi 64 de ani.
4. detaşarea, caracterizată prin scăderea implicării în muncă, tendinţa fiind aceea de a fi mai degrabă un observator decât un participant. Vârsta la care se declanşează acest fapt este de la 65 de ani înainte.
După D.Hall, 1976, principalele stadii ale carierei sunt:
• 16 – 28 ani – explorarea; individul explorează diferite roluri ocupaţionale şi testează o identitate ocupaţională iniţială. Pentru mulţi, acesta este primul serviciu după terminarea studiilor şi are o influenţă persistentă asupra carierei. Probabilitatea ca influenţa să fie pozitivă creşte, dacă subiectul îndeplineşte trei „misiuni” importante:
- stabileşte reţele de relaţii sociale;
- obţine o slujbă incitantă;
- se adaptează la cultura organizatorică a locului de muncă (climatul informal în special), îşi dezvoltă abilităţile, stabileşte o reţea socială şi o relaţie cu un MENTOR dând piept cu solicitările emoţionale de la începutul de carieră;
• 22 – 32 de ani – stabilizarea; individul devine un contribuitor individual în organizaţie, cu o arie specifică de expertiză. Trece prin conflictele dintre rolul profesional şi cel non-profesional şi pregăteşte un plan pentru atingerea obiectivelor profesionale. La început, oamenii sunt înclinaţi „să-şi facă mâna” în mai multe activităţi. Stabilirea identităţii carierei implică desemnarea priorităţilor şi focalizarea pe activităţile esenţiale pentru planuri şi obiective.
• 32 – 55 de ani – avansarea şi menţinerea; individul se concentrează pe atingerea obiectivelor profesionale şi pe menţinerea progresului în organizaţie. Reanalizează planurile de carieră în lumina progreselor făcute. Recalculează importanţa relativă a rolului non-profesional. Pentru mulţi, devine clar că poziţia prezentă este cea mai înaltă în carieră şi puţine promovări mai sunt posibile. Devine mentor. Pe durata acestui stadiu, de obicei, mulţi oameni percep începutul crizei carierei lor, care se manifestă printr-o perioadă de dezamăgire prelungită în care se înregistrează şi o diminuare a performanţelor. Această situaţie nedorită poate fi determinată de unele decizii nerealiste, în unele situaţii, de evenimente din afara organizaţiei sau a postului, ca de exemplu: boală, familie, alcool etc.
• 55 ani – pensionare, cariera târzie. De obicei, a fost atinsă cea mai înaltă poziţie, şi oamenii încep să aloce mai multă energie în scopuri extraprofesionale. Principala sursă a contribuţiei lor este întinderea cunoştinţelor şi a experienţei lor. Rolul de mentor poate continua şi acum. Pentru câţiva, finalul carierei este timpul unei creşteri continue în statut şi influenţă în interiorul organizaţiei, dar pentru cei mai mulţi este momentul când au atins sau sunt pe punctul de a atinge cel mai înalt nivel de responsabilitate şi de statut. Semnele îmbătrânirii sunt evidente acum şi unii sunt confruntaţi cu probleme serioase de sănătate. Oamenii îşi fac planuri de pensionare şi decid cum să petreacă timpul. Gândul la pensie şi diminuarea veniturilor pot fi o sursă de anxietate. Adesea, oamenii îşi retrag o parte din eforturile profesionale, devenind mai preocupaţi de factorii non-profesionali.
O altă etapizare a stadiilor carierei a fost făcută de Erikson (1968) care, lucrând iniţial dintr-o perspectivă psihoanalitică, a identificat patru stadii ale vieţii adulte, fiecare cu propriile specificaţii ce trebuie rezolvate în mod satisfăcător înainte ca persoana să treacă la o fază următoare:
1. adolescenţa - vârstele ce reprezintă această fază sunt între 15 şi 24 de ani. Îndatorirea de bază este câştigarea unui sens al identităţii. Pericolele sunt fie de a rămâne nesigur în legătură cu conceptul de sine sau, la polul opus, de a-şi dezvolta o identitate rigidă şi inflexibilă.
2. prima tinereţe - vârstele ce reprezintă această fază sunt cuprinse între 25 şi 34 de ani. Aici, datoria şi preocuparea majoră sunt de a manifesta o anumită intimitate şi de a avea o legătură cu o altă persoană, cu o organizaţie sau o cauză. Pericolele sunt pe de o parte de a rămâne singur şi izolat în cazul nereuşitei şi, pe de altă parte, de a-şi pierde propria individualitate din cauză că va apărea o dependenţă prea mare faţă de o altă persoană sau de alţi oameni.
3. vârsta adultă - vârstele ce reprezintă această fază sunt între 35 si 64 de ani. Principala preocupare în cadrul acestei faze este de a realiza ceva de valoare care să reziste , de preferat şi după decesul persoanei în cauză. Pericolul principal este aici de a nu realiza nimic care să dureze.
4. vârsta maturităţii - vârstele ce reprezintă această fază sunt de la 65 de ani în sus. Ideea de bază este să te simţi satisfăcut cu viaţa pe care o ai, cu alegerile şi cu acţiunile tale. Pericolul principal este acela de a avea prea multe regrete în legătură cu lucruri pentru care este prea târziu să fie schimbate.
În mod clar, există unele paralele între Erikson şi Super. Amândoi au perceput sfârşitul adolescenţei şi vârsta de 20 de ani ca o perioadă de explorare şi de clarificare a conceptului de sine, a identităţii. Amândoi au perceput anii ce urmează după vârsta de 20 de ani ca fiind o perioadă când oamenii se împotmolesc şi devin indispensabili. Dar, există şi diferenţe. Super a văzut perioada de împotmolire ca orientată spre realizare, în timp ce Erikson s-a gândit mai mult la implicare. Părerea lui Super legată de vârsta mijlocie se bazează esenţial pe păstrare, în timp ce Erikson a subliniat lupta creativă.
Unele cercetări au examinat dacă preocupările oamenilor în legătură cu cariera, chiar se potrivesc stadiilor lui Super (Veiga, 1983; Isabella, 1988). Rezultatele sugerează unele distincţii între stadii, dar acestea nu sunt foarte clare. Hall (1986) a arătat că este dificil să identifici în ce stadiu a carierei se află o persoană, mai ales dacă, de exemplu, aceasta îşi începe cariera relativ târziu în viaţă. De asemenea, schimbarea rapidă a carierelor face mult mai dificilă relaţia stadiilor cu vârstele. De fapt, Super (1980, 1990) şi-a dat seama de acest lucru şi a dezvoltat un cadru mult mai flexibil pentru a realiza o hartă a carierei şi a vieţii unei persoane. El a identificat şase roluri pe care oamenii şi le asumă în societăţile vestice: gospodină, muncitor, cetăţean, fără ocupaţie, elev şi copil. Importanţa fiecărui rol în viaţa unei persoane poate oscila în importanţă de-a lungul timpului. De asemenea, oricând, o persoană se poate afla în diferite stadii, având în acelaşi timp diferite roluri. Cu alte cuvinte, stadiile carierei au devenit acum priorităţi, griji pe care un individ le poate avea în orice moment al vieţii sale de adult. Aceste analize nu creează ele însele o teorie, dar îi ajută pe oameni să îşi ia în considerare vieţile în mod sistematic (Super, 1990).
MUNTEAN MARICICA - Şef Catedra de "Pregătire de stat major, militară şi fizică"
Bibliografie:
- Dicţionar enciclopedic, vol. I, A-C, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993,Mathis, R.L., Nica, P.C., Rusu, C.,
- Managementul resurselor umane, Bucureşti, Editura Economică, 1997,
- Armstrong, Michael, Managementul resurselor umane: manual de practică, Bucureşti, Editura CODECS, 2003,
- Klatt, L.A., Murdich, R.G., Schuster, F.E., Human Resource Management, Charles E. Merrill Publishing, A Bell Howell Company, Columbus, Toronto, London, Sydney, 1985,
- Parkinson, Mark, Ghidul carierei, Bucureşti, Editura All Beck, 2002,
- Holdevici, I., Psihologia succesului, Editura stiintifica si tehnică, Bucuresti, 1999
- Ralea, M., Hariton, T., Sociologia succesului, Editura ştiinţifică, Bucuresti, 196
- Revista de psihologie nr. 1 si 4/1993, p. 14 si 22
- Schein, E., Sa învatam sa ne construim o cariera, apud Vlasceanu, M., Managementul carierei, Comunicare. R
- Sillamy, N., Dictionar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, 1995
- Zamfir, C., Vlasceanu, L., (coordonatori), Dictionar de sociologie, Editura Babel, Bucuresti, 1993
|
