|
UNIFIGHT (prescurtarea de la universal fighting), un sistem de luptă mai puţin cunoscut în peisajul sportului românesc, a fost inventat de războinicii ruşi care au luptat în Afganistan în anii 1972-976. În anii ’80, Serghei Novicov, deţinător a patru titluri de campion olimpic la Judo a pus bazele unui sistem de luptă ce reunea îndemânarea, rezistenţa, forţa şi în acelaşi timp, inteligenţa, competiţia, presupunând o mare încordare de natură fizică şi psihică. Sportivii participanţi la competiţia de unifight practicau artele marţiale şi erau sportivi de luptă (karate, judo, box, kick-boxing, lupte libere şi greco-romane).
Deşi competiţiile internaţionale de unifight au apărut abia după anul 2000, disciplina unifight a căpătat rapid popularitate şi a atras mii de adepţi, majoritatea fiind deja practicanţi ai altor arte marţiale. Pregătirea lor era complexă şi se desfăşura în sistem unifight.
Fiind, în primul rând, vorba de o disciplină militară, doar 20% dintre sportivi vin din rândul civililor, restul sunt angajaţi ai trupelor armate sau de poliţie, de pretutindeni, în general militari din rândul trupelor speciale de intervenţie de elită.
Odată cu amplificarea violenţelor stradale, peste tot în lume, antrenamentul în sistem unifight a devenit unul practicat la scară largă şi, cu timpul, mai ales datorită, campionatelor organizate între instituţii, s-a transformat într-o disciplină sportivă.
Lupta în sistem unifight este compusă din două probe complet distincte: parcurgerea unei piste cu obstacole de aproximativ 70 metri, care include alergarea printr-un labirint, sărituri peste obstacole, căţărări în forţa braţelor, mers pe bârna de gimnastică, mers târâş prin tunel de sârmă, tir, aruncare la ţină cu cuţitul, căţărare pe plasa marinărească, coborâre pe frânghie, aceste obstacole imitând foarte bine obstacolele pe care un jandarm sau un poliţist le poate întâlni într-un oraş, în urmărirea suspectului.
A doua probă este confruntarea propriu-zisă, „full-contact” în ring, între cei doi sportivi care au parcurs pista cu obstacole. Trebuie menţionat că fiecare sportiv are traseul său cu obstacole, pe care, trebuie să îl parcurgă în cel mai scurt timp.
În prima şi a doua probă există o pauză de un minut, iar câştigătorul primei probe are o repriză câştigată în ring.
Traseul cu obstacole trebuie parcurs în maxim 1,25 minute, iar, dacă unul din sportivi depăşeşte acest timp, este descalificat şi pierde lupta.
În ring, pe parcursul a două reprize a două minute fiecare, putându-se desfăşura şi patru reprize a două minute (în general în finală şi la propunerea organizatorului competiţiei), se pot folosi tehnici de judo, box, karate, kick-box, lupte etc., respectându-se regulile stricte ale regulamentului de unifight. În acest sens, sunt permise lovituri cu membrele, mai puţin lovitura de cot, de genunchi, este interzisă lovitura cu capul, sunt permise aruncările, luxările braţelor şi ale picioarelor, sunt permise loviturile în priză şi ştrangulările. Are ceva din Local Kombat, Kick-boxing, numai că aici se reunesc toate stilurile de luptă. Este o acţiune extrem de dificilă iar tensiunea prin care trec combatanţii este greu de imaginat.
În anul 2000, s-a înfiinţat Federaţia Internaţională de Unifight, cu sediul la Paris, iar un an mai târziu a apărut şi Federaţia Română de Unifight, devenind membră a FIU în anul 2002.
La iniţiativa românilor, în 2003, a luat fiinţă şi Federaţia Europeană de Unifight ce are sediul la Bucureşti.
În şapte ani, luptătorii din ţara noastră au reuşit să se impună pe plan european şi mondial cucerind 8 medalii de bronz şi 4 de argint.
Printre sportivii care au reprezentat cu succes România la disciplina unifight, se numără şi locotenentul Belu Adrian care a obţinut titlul de vicecampion mondial la Campionatul Mondial de Unifight desfăşurat în Uzbekistan în noiembrie 2007. Acesta este angajat în cadrul Unităţii Speciale 70 Jandarmi Bucureşti.
BELU ADRIAN - comandant pluton UM 0530 Bucureşti
|