În ultimele decenii, gama de metode şi de procedee folosite în activităţile de învăţământ a fost orientată spre o perspectivă creativă şi modernă. Pentru a ţine pasul cu toate modificările care au loc în diferite domenii de activitate, sistemul educaţional încearcă să găsească soluţiile optime pentru a-i pregăti pe viitorii angajaţi. În urma pregătirii dobândite, aceştia vor încerca să se integreze şi să facă faţă cerinţelor posturilor pe care le vor ocupa.
          În didactica limbilor străine, o atenţie deosebită începe să fie acordată părţii de comunicare, noţiune multă vreme neglijată în favoarea celebrelor „traduceri” care se presupune că ne ajută să învăţăm o limbă străină. Deşi fac parte din generaţia care a învăţat o limbă străină prin intermediul numeroaselor traduceri de texte realizate în timpul perioadei de şcolarizare, iar statutul din prezent a „suferit” unele modificări (elevul a ajuns profesor), am ales să nu repet tiparul aplicat în predarea tradiţională a unei limbi străine.
          Traducerea de text este un procedeu care nu trebuie respins având în vedere că reprezintă una dintre modalităţile de însuşire, de fixare şi de verificare a multor noţiuni de lexic şi de gramatică. Procedeul se dovedeşte însă a fi ineficient când trebuie dezvoltată capacitatea de exprimare orală. Există o neconcordanţă între nivelul de pregătire al elevilor, unde se insistă mai mult pe exprimarea scrisă şi nivelul cerut de societatea aflată în continuă evoluţie, unde exprimarea orală are întâietate. Nu este nevoie să mai amintim importanţa pe care o are în prezent cunoaşterea unei limbi străine. Tema este extrem de vastă, iar numeroasele argumente care pot fi aduse în favoarea ei ar face cu siguranţă obiectul unui alt articol.
          Revenind la capacitatea de exprimare orală într-o limbă străină şi la metodele folosite în formarea şi dezvoltarea acesteia, nu trebuie uitate nici resursele bogate de care poate dispune în prezent fiecare cadru didactic. Internetul, de exemplu, este o inepuizabilă sursă de materiale didactice (reportaje, jocuri, filme, documentare etc.) care pot constitui punctul de plecare sau subiectul unei dezbateri pe o temă dată.
          Se poate afirma cu certitudine că Internetul a ajuns o „unealtă” indispensabilă pentru fiecare, indiferent de vârstă şi de preferinţe. Internetul reprezintă un mijloc agreabil de informare şi, de ce nu, de învăţare. Bineînţeles, tehnologia modernă nu trebuie să înlocuiască profesorii şi clasele, ci trebuie văzută ca un mijloc de completare a unor cunoştinţe. Există site-uri centrate pe oferirea de resurse ce pot fi folosite în învăţarea unei limbi străine, resurse prin care activitatea de predare-învăţare devine interactivă. Ca un exemplu concret, putem aminti jocurile care au drept scop fixarea unor cunoştinţe de gramatică şi de vocabular sau care presupun susţinerea unei conversaţii pornind de la o anumită temă. Sunt jocuri care fac activitatea de învăţământ mai plăcută şi mai interactivă şi care ne duc cu gândul la metodele adoptate în predarea la clasele primare.
          Nu trebuie să uităm că în clasele primare este vorba, între altele, de respectarea unor principii ca cel al intuiţiei, al accesibilităţii, al învăţării active etc. Însă, putem face o analogie între metodele de predare folosite în clasele primare şi cele utilizate în predarea unei limbi străine indiferent de vârsta celui care învaţă. Copil sau adult, în învăţarea unei limbi străine, fiecare dintre aceştia se află la început de drum, iar complexitatea metodelor folosite în activitatea de predare nu se stabileşte în funcţie de vârstă.
          Jocul este un instrument pedagogic foarte util, indiferent de vârsta celui care îl practică. Chiar dacă multă vreme jocul a fost reţinut doar pentru aspectul său ludic şi s-a considerat că poate fi utilizat doar de către copii, există unele aspecte care ne demonstrează contrariul. Anumite jocuri sunt folosite de către adulţi pentru a obţine un nivel avansat de cunoaştere a unei limbi străine. Este vorba despre jocurile care solicită capacitatea de exprimare orală, în care trebuie folosite un anumit vocabular, expresii şi structuri gramaticale şi în care trebuie să te exprimi respectând regulile impuse. Sunt jocuri care pot fi utilizate numai dacă elevul dispune de un anumit nivel de cunoştinţe care să îl ajute să înţeleagă şi să se facă înţeles.
          Nu mai este nevoie să insistăm asupra ideii că în anumite jocuri (ca exemplu, jocurile de rol) nu ne interesează aspectul ludic, ci capacitatea elevului de a respecta cerinţele sau mai bine zis regulile impuse. Elevul trebuie să fie capabil să se transpună într-o situaţie anume respectând regulile jocului. Pe lângă aspectul ludic sau beneficiul de a fixa şi evalua nişte cunoştinţe şi deprinderi, jocul este util prin însăşi posibilitatea pe care i-o oferă individului de a se forma şi de a se comporta în situaţii diverse.
          Utilizarea jocului în orele de limbă străină se înscrie în cadrul mai larg al utilizării pedagogice a jocului şi este marcată de anumite determinări sociale, istorice şi culturale. Se poate constata o idealizare crescută a jocului, în special a jocului ridicat la rangul de principiu de bază al educaţiei. Or, situaţia nu a fost întotdeauna ca în prezent.
          Tradiţia aristotelică, ce a dăinuit din Antichitate până în secolul al XVIII-lea, nu a definit jocul prin ceea ce putea fi, ci mai degrabă prin ceea ce nu era. Jocul, cu noţiunile sale de divertisment gratuit folositor doar copiilor era în opoziţie cu utilitatea şi efortul depus în activităţile „serioase” ale adulţilor.
          Abia în perioada Renaşterii asistăm la o apariţie a interesului faţă de joc şi la perceperea activităţilor ludice ca activităţi educative. Jocul este instrumentul folosit în educarea prinţilor, dar şi în educarea celor din colegiile religioase. Apar astfel primele dialoguri în latină, acestea fiind primele încercări „timide” de jocuri de rol la orele de limbă străină.
          Adevărata ruptură de concepţia aristotelică apare însă mult mai târziu, în perioada romantică, unde copilul devine purtător al valorilor pozitive legate de origine şi de natură. Acţiunile copilului sunt văzute ca expresii ale adevărului şi trebuie protejate de influenţele negative ale societăţii. Jocul, eminamente infantil, devine în sfârşit o activitate serioasă, în măsura în care poate favoriza o dezvoltare „naturală”.
          Jocul implică gândirea şi limbajul. În funcţie de natura jocului, se alege un anumit tip de limbaj, intervin diverse procese de analiză, de sinteză, de abstractizare sau de concretizare.
          Pentru o mai bună înţelegere a conceptului care face obiectul acestui articol, este necesar să amintim cele trei niveluri de referinţă semantică ale jocului şi anume materialul, structura şi atitudinea.
          Raportându-ne la material, putem afirma că orele de limbă străină sunt privilegiate, căci totul poate servi drept suport: texte, imagini, documente audio şi video, cărţi, obiecte cotidiene, obiecte insolite, cuvinte, concepte etc. Această varietate de resurse are multe avantaje, dar nu orice material oferă de la sine şi o pistă clară asupra căii ce trebuie urmată. În faţa unei asemenea multitudini de resurse, profesorul trebuie să le găsească întrebuinţările ludice pertinente şi să gestioneze contextul în care sunt aplicate.
          Materialul ludic ales pentru orele de limbă străină trebuie să fie variat, pertinent, atrăgător şi de preferinţă polivalent. Plăcerea estetică a unui suport, însoţită de plăcerea de a-l manipula, îi conferă activităţii o amprentă afectivă. Elevul îşi va aminti mult mai bine o regulă de gramatică, o structură de limbă, un cuvânt, o secvenţă interactivă, dacă dispune de amintirea unui obiect sau a unei activităţi concrete la care a participat.
          În ce priveşte structurile ludice la care profesorii recurg, şi aici este nevoie de o oarecare diversitate. Cu cât gama va fi mai largă, cu atât profesorul va fi mai în măsură să răspundă unor nevoi pedagogice diverse. Pentru a atinge toate nivelurile de cunoaştere a unei limbi străine, formatorul are nevoie de jocuri cu structuri ludice concrete sau abstracte, generale sau specifice. În fapt, structura însumează cerinţa, regulile şi modul de desfăşurare a jocului. Există structuri constitutive care fac referire la un sistem de reguli specifice unui joc anume, fapt ce îi conferă acestuia un caracter unic, distinctiv. Modul de desfăşurarea este de asemenea, specific. Astfel de structuri permit reţinerea unor fraze tip, a unui vocabular pe care numai jocul respectiv îl implică (jocul de şah, de exemplu).
          Există jocuri care au o structură evolutivă. Aceasta îi permite formatorului să observe capacitatea elevului de a lua decizii, de a adopta anumite strategii, de a impune o serie de reguli şi, cel mai important, ce fel de limbaj utilizează. Un astfel de joc îi oferă elevului posibilitatea să dirijeze activitatea, să interpreteze un rol anume, rolul profesorului fiind acela de informator la început şi de observator în timpul jocului.
          Alegând cu grijă materialul şi structura, profesorul va construi un cadru favorabil apariţiei atitudinii ludice, adică a implicării în activitate şi a spiritului critic.
          Participarea activă la o activitate de acest tip îi permite elevului să petreacă în mod agreabil ora de limbă străină şi să îşi însuşească mult mai uşor o serie de cunoştinţe sau să aplice altele dobândite anterior.
          După cum s-a putut observa, articolul nu a fost abordat dintr-o perspectivă practică. Există numeroase antologii consacrate utilizării jocului didactic în clasele de limbă străină şi mă refer aici la multitudinea de exemple destinate publicului larg. Articolul oferă mai mult o perspectivă teoretică, noţiune mai puţin abordată, din considerente evidente.
          Ca o concluzie mai puţin previzibilă, adică o încheiere în care jocul în sine şi cel care îl practică nu mai au întâietate, consider că este necesar să amintesc câteva dintre avantajele pe care le poate avea formatorul atunci când foloseşte un astfel de instrument în activităţile de învăţământ. Având libertatea de a propune sau chiar de a crea noi jocuri, profesorul are sentimentul de satisfacţie că şi-a atins scopul recurgând la o abordare pedagogică personalizată. Folosirea acestei „unelte” trebuie percepută de către profesor ca o ocazie de a-şi evalua competenţele, de a transmite cunoştinţe, de a se autoperfecţiona şi de a-şi actualiza metodele şi procedeele folosite.
 

CRISTIANA PIEPTAN - Instructor de limba franceză