În abordarea problematicii legate de corelaţia acţiuni psihologice - situaţii conflictuale, punctul de plecare îl constituie înţelegerea termenului de conflict şi, pe cale de consecinţă, implicaţiile de ordin conceptual şi instituţional pe care acesta le generează.
          Din această perspectivă, într-o abordare de maximă generalitate, conflictul este atât un concept, cât şi un proces complex, multidimesional care, de cele mai multe ori, evidenţiază proiecţii ale unor stări de lucruri nedorite sau „negative”, în timp ce în sens strict, conflictul reprezintă o nepotrivire între o anumită stare de lucruri şi o alta.
          În acest context apare, se dezvoltă şi se evidenţiază conceptul de management al conflictului, potrivit căruia acesta gestionează modul în care sunt controlate dezacordurile şi certurile privind opţiunile şi preferinţele ce rezultă din interacţiunile dintre părţile care au interese şi scopuri comune şi care se deosebesc numai prin mijloacele de a le atinge.
          Deşi poate părea paradoxal, potrivit opiniei majorităţii analiştilor din domeniu, conflictul este ceva natural şi inevitabil, el nefiind altceva decât o proiecţie a comportamentului uman, o sintetizare a interiorului, a firii şi a gândirii noastre ca indivizi de sine stătători.
          Din acest punct de vedere, se conturează două aspecte fundamentale ale comportamentului uman, respectiv cogniţia şi interacţiunea socială, esenţial fiind faptul că rezolvarea şi managementul conflictelor au foarte multe lucruri în comun cu rezolvarea problemelor aşa-zis simple, banale, inerente ale unui individ în cadrul unui grup.
          Extinzând aria de cercetare a domeniului analizat, conflictul militar se circumscrie aceloraşi coordonate impuse de un conflict „civil”, singurele deosebiri apărând în materia metodelor, practicilor, procedeelor şi a personalului implicat în managementul unor astfel de situaţii.
          Conflictul între indivizi sau între naţiuni se derulează în termenii puterii lor relative, în sensul că acesta variază în funcţie de amploarea şi de tipul puterii exercitate sau afişate de protagonişti prin intermediul resurselor la dispoziţie, a experienţei, a efortului depus, charismei sau a capacităţii de coerciţie asupra celorlalţi.
          Acesta este segmentul pe care se fundamentează acţiunile psihologice, ţinând cont de faptul că obiectivul final al acestora îl reprezintă influenţarea în modul dorit de sursă, a comportamentelor şi atitudinilor audienţei-ţintă.
          Dacă luăm în considerare latura de normalitate a ciclului evolutiv al umanităţii, trebuie spus că orice persoană sau instituţie care se află într-o poziţie de putere, are obligaţia morală de a manageria un conflict astfel încât modalităţile alese pentru aceasta să nu afecteze pe nimeni şi să conducă la îmbunătăţirea condiţiilor de evoluţie generale şi specifice ale cât mai multor indivizi.
          Din nefericire însă, situaţiile şi contextele de apariţie şi de dezvoltare ulterioară a conflictelor sunt extrem de complexe, iar rezultatele acestora atât de incerte, încât apare o problemă deosebit de importantă, şi anume: cine are dreptul moral de a lua decizii care afectează vieţile oamenilor?
          Din perspectiva managementului situaţiilor de conflict, acesta este punctul în care acţiunile psihologice interacţionează cu elementul de obiectivitate şi de necesitate a ajungerii la un rezultat pozitiv, prin aceea că indivizii sunt influenţaţi prin mesaje şi programe specifice să ia singuri decizii şi să adopte comportamente dezirabile de către partea inductivă, în scopul diminuării şi al reducerii cât mai mult a efectelor negative ale conflictului.
          În acest sens, limita până la care managementul unui conflict este considerat eficient depinde de combinaţia dintre factorii de sarcină, umani, contextuali şi de gradul de implicare emoţională a participanţilor, dintre aceştia delimitându-se factorii de ordin psihologic, care acoperă aproape toate aspectele comportamentului şi ale dezvoltării umane şi pun în lumină faptul că, în principal, opţiunea de a-şi modifica gândurile, sentimentele sau comportamentul aparţine persoanei în individualitatea sa.
          În orice conjunctură, motivaţia către îndeplinirea unui anumit obiectiv generează adesea conflicte interioare în legătură cu modalităţile de realizare, apărând două tendinţe contradictorii cu care indivizii se confruntă, respectiv de abordare şi de evitare, în sensul că sunt abordate lucrurile care atrag şi sunt evitate cele care repugnă, care resping.
          Din acest punct de vedere, acţiunile psihologice pun pe tapet ceea ce ţinta doreşte să vadă, să audă sau să creadă, în realizarea obiectivului fundamental de minimizare a efectelor negative ale conflictului şi de afirmare a unui sistem de management eficient al acestuia.
          În opoziţie cu această abordare, se evidenţiază situaţia în care dacă managementul unui conflict este defectuos, poate să apară frustrarea, atât la nivel individual, cât şi la nivel de macrogrup sau instituţie, fie sub influenţa unor factori interni, care ţin de individ, fie externi. Din perspectiva acţiunilor psihologice, această situaţie este foarte delicată, fiind recomandat a se evita pe cât posibil să se ajungă aici, ţinând cont de faptul că un individ frustrat este greu de controlat, de „modelat” şi, cu atât mai mult de influenţat.
          Un aspect deosebit de important al managementului conflictelor, este acela potrivit căruia succesul managerial se bazează în foarte multe situaţii pe voinţa oamenilor de a-şi modifica atitudinile sau opiniile, proces care depinde de o întreagă varietate de vectori, dintre care cel mai important este acela care exercită rolul de a îndrepta apelul persuasiv către ţinta corespunzătoare. Astfel, acţiunile psihologice au rolul de a identifica potenţiala ţintă, de a determina gradul de receptivitate al acesteia la programul conceput şi oferit şi de a îmbina toate elementele necesare în vederea obţinerii succesului informaţional.
          O abordare de noutate a managementului situaţiilor de conflict, se bazează pe dezvoltarea şi stimularea creativităţii umane ca latură fundamentală a structurii interioare a individului. Potrivit acestei abordări, pentru un management de succes este necesar să fie exploatate motivaţiile care apar ca urmare a daunelor provocate de conflictul în sine şi care constau în construirea unor variate scenarii mentale legate de ceea ce este şi ce poate fi benefic pentru îmbunătăţirea situaţiei în urma unui conflict. De altfel, aceasta este şi premisa pe care se bazează mesajul general al acţiunilor psihologice, care reprezintă o confirmare şi o proiecţie a imaginaţiei ţintei, a ceea ce aceasta îţi doreşte şi îşi imaginează.
          Din această perspectivă, o eficienţă ridicată o au mesajele filmate, imaginile, grafica sau caricaturile, acestea exploatând latura artistică şi imaginativă a psihicului uman, iar rezultatele sunt adesea notabile.
          Ca o rezultantă directă a procesului de implementare a managementului conflictelor, se evidenţiază tehnicile analitice şi de comunicare, care oferă instrumentele necesare reducerii aspectelor nedorite sau negative ale unui conflict determinat, acestea nefiind altceva decât modalităţi concrete şi convergente ale acţiunilor psihologice de a-şi îndeplini obiectivele propuse.
          În ceea ce priveşte tehnicile de comunicare, acestea constituie un element esenţial în algoritmul managerial şi includ ascultarea activă, limbajul şi restructurarea deprinderilor, implicând pătrunderea dincolo de înţelesul strict formal al cuvintelor, diminuarea nivelului de evocare al cuvintelor emoţionale şi reorientarea deprinderilor atitudinale.
          Relativ la tehnicile analitice, odată cu punerea în aplicare a acestora se întocmeşte şi se analizează o „hartă” a conflictului, care permite segmentarea acestuia în componente, denumirea lor, înţelegerea dinamicii conflictului şi alegerea şi implementarea metodelor adecvate de management şi control efectiv.
          Potrivit acestor considerente, odată cu această analiză, sunt identificate cinci dimensiuni fundamentale ale unui conflict, şi anume: problema, participanţii, trecutul, presiunile şi proiecţiile.
          Din perspectiva strict profesională a acţiunilor psihologice, aceste dimensiuni se regăsesc în documentele specifice întocmite şi pe baza cărora se elaborează programele de influenţare psihologică, atât la nivel individual, cât şi la nivel de grup.
          De asemenea, pe baza acestor dimensiuni, se configurează înţelegerea fundamentului şi a rădăcinilor ţintei şi se determină necesarul de teme de influenţare, constituind un suport important pentru calitatea managementului situaţiilor de conflict.
          Concluzionând, se delimitează ideea potrivit căreia elementul de bază al acţiunilor de influenţare atitudinală este vectorul psihologic, acesta scoţând în evidenţă faptul că, în materialitatea sa, conflictul este natural, iar eradicarea lui imposibilă, ceea ce reclamă promovarea unei activităţi de ordin managerial pentru controlul şi diminuarea efectelor negative ale acestuia.
          În acest context, conflictul poate da naştere unor situaţii provocatoare care implică o multitudine de factori şi oferă imboldul necesar pentru implementarea, derularea şi îmbunătăţirea managementului relaţiilor umane, al comunicării eficiente pe toate planurile şi, nu în ultimul rând, al managementului creativ în ceea ce priveşte stările sau situaţiile conflictuale.
 

ANDREI FODOR - Ofiţer specialist analiză strategică şi programe
 

Bibliografie:
         • Albu, Cristina, Arma psihologică între limite şi performanţe, Bucureşti, Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, 2008;
         • Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Bucureşti, Editura Nemira, 1998;
         • Kapferer, Jean – Noël, Zvonurile, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993;
         • Idem, Căile persuasiunii. Modul de influenţare a comportamentelor prin mass media şi publicitate, Bucureşti, Comunicare.Ro, 2002;
         • Mihai, Georgeta I., Maturitate psihologică şi evoluţie umană: Studii asupra maturităţii psihologice, Bucureşti, Editura Academiei Naţionale de Informaţii, 2003;
         • Sîntion, Filaret, Dinamica grupurilor, Constanţa, Editura Ovidius University Press, 2007;
         • Stoica-Constantin, Ana, Neculau, Adrian (coord.), Psihologia rezolvării conflictului, Iaşi, Editura Polirom, 1998;
         • Zlate, Mielu, Psihologia mecanismelor cognitive, Iaşi, Editura Polirom, 1999