Ultimele două decenii au clarificat multe dintre necunoscutele febrei musculare, care s-a dovedit a nu fi doar o inofensivă jenă localizată a muşchilor solicitaţi, ci o suferinţă reală a acestora, chiar dacă răsunetul său structural se înscrie doar în gama constatărilor ultramicroscopice.
          Pornind de la contextul cauzal definitoriu al acestei patologii musculare netraumatice, s-a propus termenul de miopatie de efort. Miopatia de efort reprezintă ansamblul leziunilor musculare indirecte, generate de lucrul muscular intens şi/sau prelungit, cărora le lipseşte caracterul de accident. Ele nu se instalează brusc sau relativ brusc, ci extrem de insidios, devenind perceptibile ca suferinţe abia la un interval de timp după încetarea efortului, (de obicei peste 24 de ore), uneori chiar neconcretizându-se într-o suferinţă subiectivă. Miopatia de efort se distinge de alte forme patologice musculare atât prin istoricul ei tipic, neapărat aflat în legătură cu efortul fizic, cât şi printr-o serie de reacţii serologice şi celulare caracteristice.
          Modificările subsumabile miopatiei de efort pot surveni în următoarele tipuri de situaţii:
               - efort dominat de lucru muscular de tip excentric;
               - efort fizic prestat de către un subiect neantrenat;
               - efort ce depăşeşte ca intensitate şi /sau durată nivelul actual de antrenament al subiectului;
               - efortul executat cu alte grupe musculare decât cele de obicei solicitate în antrenament.
          Este clar că febra musculară rezultă dintr-o solicitare deosebită a muşchiului, iar această suprasolicitare poate fi definită atât în termenii intensităţii, cât şi în cei ai duratei lucrului muscular. Se pare totuşi că supradozarea intensităţii are un rol mai important decât supradozarea duratei. Deşi febra musculară poate fi cauzată şi de întinderile repetate (stretching), de contracţiile musculare izometrice sau de cele concentrice, ea se manifestă totdeauna mai pregnant după efortul bazat pe contracţia musculară excentrică. Se ştie de fapt de mai multă vreme că după efort, destul de frecvent, durerile nu apar în muşchii cei mai solicitaţi, ci la nivelul acelora care răspund în special de acţiunea de frânare a mişcării.
          În ce priveşte simptomatologia clinică, febra musculară este dominată de durere la care se asociază umflarea muşchilor şi reducerea unghiului de repaus al articulaţiei asupra căreia acţionează muşchii respectivi.
          Durerea constă într-o senzaţie de efort, o sensibilitate dureroasă de intensitate mai mică sau mai mare, resimţită în muşchii supuşi solicitării fizice. Această senzaţie apare doar după circa o zi de la încetarea efortului şi ea nu are nicio legătură cu durerea ce poate surveni în timpul sau în primele minute după efort. Simptomatologia dureroasă cu debut tardiv creşte ca intensitate în următoarea zi, se menţine la un nivel maximal 1-2 zile, după care se reduce treptat, dispărând la 5-8 zile după efort.
          Durerea din miopatia de efort se datorează stimulării receptorilor specializaţi din ţesutul muscular, fiind vorba în special de receptorii de la nivelul joncţiunilor musculo-tendinoase şi al fasciilor. Agenţii lor stimulanţi pot fi de natură chimică, termică sau mecanică.
          Există în prezent mai multe teorii explicative ale acestei dureri, fiecare apelând la unul sau la altul dintre agenţii stimulanţi sau o combinaţie a acestora (exemplu: acumulare de acid lactic).
          Umflarea musculară face să crească presiunea şi în acest mod sunt stimulaţi atât receptorii specializaţi pentru durere, cât şi terminaţiile libere ale fibrelor senzoriale. Recent, s-au făcut măsurători ale presiunii lichidiene intramusculare după diverse tipuri de efort, constatându-se creşteri semnificative doar în cazul celui de tip excentric. Presiunea respectivă evolua aproximativ paralel cu durerea, rămânând ridicată timp de 1-2 zile.
          Tumefierea/umflarea muşchilor este senzaţia dureroasă însoţită de umflare şi de petrificare a muşchilor în cauză. Umflarea muşchilor este reală şi se evidenţiază prin măsurarea circumferinţei segmentului respectiv de membru.
          Din cauza modificărilor intime suferite de muşchi, aceştia iau o poziţie scurtată în repaus. Acest lucru se evidenţiază prin măsurarea unghiului articulaţiei respective în condiţiile adoptării unei poziţii naturale, relaxate a membrului. Deja imediat după efort, unghiul articular de repaus devine semnificativ mai mic.
          Deşi procesele fiziopatologice ce stau la baza miopatiei de efort nu sunt complet înţelese, există o serie de încercări de prevenire şi de tratare a acestei suferinţe. Fără a putea face o strictă delimitare între aspectele preventive şi terapeutice ale problemei, este de menţionat totuşi că, în ambele situaţii, se urmăreşte fie reducerea inflamaţiei sau a edemului, fie ruperea cercului vicios care provoacă spasmul muscular, tonic, dureros. Lista mijloacelor preventive şi terapeutice ale miopatiei de efort cuprinde efortul (intensitate scăzută), stretching-ul, refrigeraţia (comprese reci), ultrasunetele, stimularea nervoasă electrică transcutanată, masajul şi diverşi agenţi farmacologici.
          Chiar dacă febra musculară reprezintă o suferinţă post efort de multă vreme cunoscută, doar cercetările ultimelor decenii i-au clarificat într-o măsură mai semnificativă fundamentele structurale şi etiopatogenice. Această afecţiune netraumatică a muşchiului scheletic, relativ minoră din perspectivă clinică, se dovedeşte nu chiar atât de inofensivă când i se trec în revistă manifestările morfologice, biochimice şi funcţionale, ceea ce a condus la promovarea termenului de miopatie de efort.
 

COSMIN BIDIREANU - Instructor de educaţie fizică
 

Bibliografie:
         • Dumitru, Gheorghe, Suferinţele musculare ale sportivilor, Editura Mondograf, Constanţa, 1994;
         • Demeter A., Fiziologia educaţiei fizice şi sportului , Editura Stadion, Bucureşti, 1970;
         • Ionescu A., Mazilu M., Educaţia fizică în slujba sănătăţii, Editura Stadion, Bucureşti, 1971.